luni, 15 februarie 2016

Vise, 15 februarie, București

  Vise cu persoane dragi duse de la noi - acum când le transcriu, mă surprinde că le visez. O cameră, cred că am mai văzut-o în vise - e chiar transpunerea onirică a camerei din celălalt apartament din Craiova, cel de la etajul 7, camera în care mama Sanda (bunica mea) a locuit în ultimii ei ani; mai târziu, după ce ea a aplecat de acolo și a murit în casa noastră din zona Gării, m-am mutat eu în apartamentul ăsta o vreme. E semnificativ că visez camera asta, pentru că în vis apare chiar ea, bunică-mea, puțin mai încolo. Camera are, ca de obicei în vise, un balcon (în real, el lipsește) în care îmi întinsesem de curând la uscat helnca aurie, spălată de mine cu o seară înainte (rezidual - chiar am spălat alaltăieri acea helancă). În acest balcon - care în vis aparține vilei unde mă aflu - cu parapet din sticlă înconjurând și legând între ele toate camerele de la răsăritul casei, apare prietena mamei, tanti Doina (ea a murit acum un an). Ea îi cere prin intermediul meu ceva lui C., fiu-său. Sunt mai multe persoane acolo. Mama Sanda se strecoară și ea printre invitați, discretă, ca mai apoi s-o găsesc ascunsă în baie, stând pe marginea de ceramică a toaletei. Ține în mâini o tavă pe care se află așezată, într-un mic bol de sticlă translucidă, o lumânare groasă "de policandru", cum i-ar zice ea. Lumânarea e albă și mult micșorată de-acuma, aproape un muc. Pentru că e plantată în micul bol, începe a se tranforma treptat, devine lichidă precum o candelă pastilă. Ea zice: "Eu mă băgai aci ca s-o las să ardă. Iulie, tu n-ai răbdare niciodată să arzi lumânările pân'la capăt, doar le iei fâțo-fâțo, zici repede bodeaproste pe ele și le stingi..." Dar lumânarea din bol nu mai are nici ea mult și, după ce spune ea așa, se îneacă și se stinge...
Un vis, mai lung, care îl integrează pe ăsta și care se petrece într-un hotel și într-o călătorie, participă la edificarea lui mai mulți oameni, oameni remarcabili, totul e strălucitor și luxos, chiar și ei, unii sunt celebrități veritabile și cu merite certe, deci nu din categoria VIP...

luni, 8 februarie 2016

Vis, 8 februarie, București

Finalul unui vis mai amplu, vreau să-l transcriu întocmai.
Intru cu trenul în zona din vecinătatea orașului pe care-l iubesc, T. Stau cu nasul lipit de sticla ferestrei și privesc cu fericire totul, inhalez cu lăcomie mari întinderi de peisaj. Clădiri răzlețe, unele înalte și subțiri ca niște creioane colorate cu nu știu ce funcțiune, câte un pom, apoi altele mai pătrățoase și mai scunde, poate cu rol de depozitare. În jurul meu sunt fete, colege care râd complice cu mine - prezența lor acolo are legătură cu ce-am visat mai devreme și nu-mi amintesc acum.
Apoi, livezile. Asta e partea pe care voiam cu încăpățînare s-o prizez până la cotor. Ele încep cu niște rariști strălucind înverzite, căci primăvara e în gloria ei în perioada asta. Un spațiu scurt, ca cel de pe lângă gardul de unde începea stochina, vecină cu casa noastră de la Carpen... pe negândite, intrăm în oraș. Sunt foarte, foarte atentă căci nu vreau să ratez nimic, nici o succesiune de imagini. Culorile sunt multe și se perindă pe rând, firește, în funcție de zona străbătută. Uite, liliac, zic, iar fetele râd în jurul meu, ele știu că-mi plac florile și nuanțele lor vii. Văd deja câteva fire și în vitrina câte unui magazin, fiindcă trenul trece de-a dreptul prin oraș de acum, prin centrul lui, în drum spre gară. Centrul e în acest moment cel al altui oraș, al Craiovei în care m-am născut, cu magazinul Romarta din vecinătatea primăriei și cu alte câteva magazine cu vitrine de cristal lipite de el. (Poate că se leagă de o amintire reală și încă foarte vie a zonei ăsteia, când, într-o vară, ieșisem cu colegii de la un film, iar strada pustie a orașului golit de vacanță, ca într-un tablou de Giorgio de Chirico, era doar a noastră). Totul e bogat și se îmbogățește ca imagine și culoare treptat, știam asta și am vrut să rețin totul exact, căci timpul mă luase de fiecare dată prin surprindere iar eu mă pomeneam mereu ajunsă în gară, păcălită scurt și fără să memorez nimic.
Drumul acesta cu trenul e de la vest la est, se face că gara orașului se plasează în partea opusă față de drumul pe care eu îl fac regulat către Craiova venind (în mod real) dinspre București - și care poartă reperul.

duminică, 7 februarie 2016

Vise, 7 februarie, București

Lumina cu care mă trezesc în colțul ochilor în dormitorul unde stau în București e lumina care mă trezea în copilărie în camera de vară de la Carpen. Poate datorită poziției ferestrei, asemănătoare. Mi-a venit asta în cap când m-am trezit azi-dimineață pentru o clipă. Pentru că am adormit azi-noapte târziu, am adormit iar și am visat o fată care urmează să înopteze cu mine, în dormitorul meu din copilărie, cel din apartamentul părinților mei din Craiova. În drumul ei către București, va poposi la mine acasă. E o fată serioasă și stilată, cu trăsături fine (curios, e cineva de demult, din viața mea reală, o fată la care nu m-am mai gândit de 30 de ani, a fost comandantă de unitate la școala mea și ne admiram, ea era cu câțiva ani mai mare. În vis mi-am amintit firesc numele ei, deși sunt sigură că trează, aș fi stat mult să mă gândesc, dacă prin absurd m-ș fi gândit la ea, ce curioasă chestie! Numele ei e Corina.). Se va trezi de dimieață, va face ture în alergare - va merge în parc, apoi pe poteca de la hipodrom), va fi pe urmă pe un drum arhi-cunoscut pe care mersesem și eu cu autobuzul cu o zi înainte (drumul ăsta apare doar în vis și pasămite, destul de des și de familiar), apoi o voi duce la gară. Recapitulez planul-program în fața părinților mei și în fața unei audiențe restrânse, câțiva oameni străini, și asta de câteva ori, de parc-aș da o declarație de presă. Suntem undeva seara. Cât timp ea e plecată din cameră, fac pișu la olică, poate că baia e ocupată. Apoi reușesc o serie de accidente la iuțeală care mă ia desigur prin surprindere, vărs olica și mă uit cum picăturile sunt absorbite pe îndelete în covor. Nimic anormal. Ajung totuși până în baie, mă uit lung în oglindă așa cum lung mă uitam în trecut, în copilărie. Sună undeva telefonul în casă.  Cineva îmi dă receptorul, vorbesc, e Fl. S. care se fîstîcește în telefon ca de obicei și se opintește vorbind, tocmai pentru că sună aiurea-n tramvai iar pe undeva o și știe, se face că îl văd în spatele unui geam cu un prieten al lui, la insistențele căruia cedase și mă sunase. Vrea să știe ce fac, de fapt vrea să mă verifice. Îl expediez plictisită. Reintru în dormitor, îi zic fetei aceleia noapte bună, înainte să ne băgăm în pat. Ea încă mai stă pe un fotoliu. Nu știu de ce îmi vine s-o întreb: "Va fi bine?" Și chiar o întreb. Se uită la mine cu privirea care întreabă de obicei "ce-o vrea să spună asta?" apoi se gândește puțin și-mi răspunde exact așa: "Da. E o congresie bună." (îmi amintesc perfect cuvântul - acum când scriu, a spus "congresie". Ceea ce mă face să cred că visez în alt cod de limbaj decât al limbii române, acolo unde toate aceste cuvinte, semne verbale delimitează un sens pur și perfect).
Ațipesc iar, căci încă mi-e somn. Visez mult. Atelierul nostru de teatru. Vin mai târziu mai multe zile la rând, deoarece s-a convenit că scenele cu mine se repetă ultimele. Trec pâș-pâș printre cei de pe scenă, către culise, mă opresc în dreptul lui B. în mijlocul scenei și-l maimuțăresc imitând-ul caraghios cu brațele, ceilalți se opresc și râd. Râde și directorul O. pe care nu-l observasem în josul scenei. Stătea discret acolo, mă retrag repede în culise, încep să meditez rușinată la ce făcusem. La repetiții vine adesea o femeie în vârstă, blondă, cu părul pieptănat în jurul feții rotunde, actriță, iar într-o zi mă pomenesc că începe să țină locul lui O., cu ea continuăm să facem repetiții de acum. Nu-mi convine schimbul, deși e o bună actriță și ea. Doamna asta cu maniere de modă veche mă ia la un moment dat deoparte și-mi sugerează cum mi-aș putea corecta atitudinea față de colegul meu B. înșirând acolo multe cuvinte pe care nu mi le amintesc acum. Apare B., eu îi răspund ei: "Doamnă, desigur, numai că B. se plictisește când îi vorbești mult". El râde, ne așezăm cu toții pe jos la o șuetă cu lectura textului. Sunt multe costume acolo, culori multe cum e și firesc, apoi o canapea ca în copilărie - în sufrageria nașei mele (nu știu dacă lucrurile mai arată astfel în prezent, n-am mai trecut demult pe la ea) pe care eu probez o pereche de șosete galbene, apoi o pereche de șosete roz și altele în culori vii și frumoase.
  Merg acum împreună cu niște tipi alunecoși, cu bani mulți, cu o șalupă, după ce facem unele preparative de îmbarcare. Eu fac parte din gașca lor, dar nu pun mare preț pe ei, nu fraternizez. Îmbarcaseră ilegal armament și muniție în niște cutii la care privesc acum, pitită sub bordul ambarcațiunii. Nu sunt mari, nu sunt nici numeroase, dar sunt rafinate și extrem de scumpe - ultima generație, bănuiesc. Așa cum ne așteptam cu toții, după noi se ține șalupa poliției de coastă, însă o depășim cu mult, iar ăia se pare că se lasă păgubași, exact așa cum ghiciseră mafioții mei colegi de bord, petru că ea dispare după un cot al fluviului și nu se mai arată. Trecem în fugă pe canalul nu prea larg, mărginit de maluri înalte, din loc în loc de pensiuni de lux, de care aflasem din reviste, căci le recunosc, și de vile de protocol. Construcțiile sunt răruțe însă foarte bogate, probabil spațiul din jurul lor e întins pe multe hectare.
Vorbesc într-un living-room într-una din aceste case cu mama lui A., apoi ea se salută cu niște vecine. Apare în cadrul ușii una din ele, nimeni alta decât celebra D. V., divina. Vă cunoașteți, o întreb eu pe divină în engleză, ea îmi răspunde direct în românește, o românească nu perfectă dar inteligibilă. "Semănați tare mult cu Regina Maria a României" remarc eu. Ea îmi răspunde ceva cu totul extraordinar, ceva care mă uimește chiar și în vis unde mă aflu... "Toate (și se referă la ea, la vecine și la Regina Maria - înțeleg asta pe loc), toate frecventăm aceeași adunare în ceruri."

vineri, 5 februarie 2016

Vise, 4 februarie, București

   O pasăre pestriță neînchipuit de corpolentă, totuși migratoare pe mari distanțe, cu penaj franjurat, înfoiat, de parcă ar fi o mătură multicoloră de hîrtie creponată. Cioc subțire, coroiat cu care cercetează scoarța copacilor ca ciocănitoarea. Reacțiile ei sunt imprevizibile și iuți, totuși uneori se comportă ca o găină hipnotizată care poate că ar vrea să ciugulescă creierii cuiva cu clonțul, sau doar să i se așeze cuminte pe umăr ca o pisică. Oricum, o ființă mai stranie și mai metisată încă n-am văzut. Simona M., colega mea de la teatru, îmi face cu ochiul în direcția ei și mi-o arată discret ca să n-o sperii, îmi șoptește că vine din cartea lui Mark Twain, că el ar fi semnalat-o prima oară. Ah, Tom Sawyer, zic, acum o recunosc. Da, confirmă și Simona.
Episodul cu pasărea vine după o enervare turbată a mea că nu-mi găseam strugurelul de buze, lăsat precis pe pupitrul uneia din fete, căci suntem într-o sală de clasă, ori ceva asemănător... Niciuna, absolut niciuna nu se deranjase să-mi sară în ajutor în vreun fel, nici minimul de bun simț să se uite la ea pe bancă într-o recapitulare sumară. În schimb, sunt toate absorbite, fiecare de radioul ei personal din care ascultă știri cretine care le umplu de tulburare. Îl găsesc în sfârșit, în culmea nervilor, la una pe bancă așa cum îmi închipuisem. Ce-or fi toate așa de tâmpite...? Și ce, de fapt, mă enerva mai tare? Că nu găseam ce caut sau că sunt ele toate ca niște găini seci?
Alt vis în care îi fac lui o vizită la birou. Sunt în orașul lui în care e și un festival-concurs de teatru al cărui președinte e tot el. Asta, după ce termină munca lui zilnică de la birou, binecunoscută deja de toată lumea. (Nu mai știu, acum când scriu, care sunt relațiile mele cu acest concurs, dacă particip sau nu, dar mai degrabă da).
Ajung puțin înainte să plece. Avusese treabă cu unii înainte de a sosi eu, îi văd cum ies de la el, pe culoarul unde mă aflu, destul de întunecos, de tainic. Merg să-i înmînez un dosar sau o serie de hârtii chitite într-o anvelopă gălbui-maronie. Intru, șed cu el o vreme. După ce ies din birou, regretul meu e că nu-mi putusem prelungi șederea, poate aș fi găsit un pretext, orice, îmi doream să stăm împreună mai mult. Îl doream sincer, în loc de asta, se închisese în el, se reține, se abține să se dăruiască. Nici o surpriză. E exact așa cum mă așteptam să fie. Dacă aș fi rămas...!!!
Deodată, începe să se deruleze a doua variantă a întâmplării. Alternativa. Cea cu mine care rămăsesem, el trăsese adânc o gură de aer, ușa se închisese în urma mea ca de obicei, dar de data asta eu mă aflu în încăpere, e lumină, el zâmbește, e deschis, mă primește, e fericit și liber. Ieșim, mergem unde el e așteptat, mă ține după umeri, e aliatul meu, prietenul meu.
Alt vis în care aștept soneria alarmei de la telefon ca să mă trezesc de tot. Pentru că aș mai sta așa, zăcînd în pat până atunci, minute bune... Mi-e somn... Alarma nu sună. Deci, mă ridic de acolo profitând că probabil mai e mult până va țârâi ea. Vreau să verific într-o scurtă plimbare, în acel cartier ca o aripă rustică a orașului în care sunt, dacă pot găsi un salon drăguț de coafură. N-am chef să-mi spăl azi singură părul, deci ce idee mișto! Ajung chiar repede într-unul pe care-l văzusem la începutul străzii lungi pe care stau. O femeie țeapănă și creionată ca un manechin cu pălărie stă rușioasă la o masă și pare că face recepția acelui loc,  toate programările pe ziua aceea. Pare nefirească, ca și cum ar fi victima târzie a unei îmbolnăviri de meningită. O las să povestească ce-i vine ei și să aibă atitudea aceea tipică, aeriană. La început crezusem că e ceva din caracterul ei care o face mai specială, pe urmă înțeleg totul din atitudinea celorlalte, care pretind că nu e tocmai rândul ei să fie de serviciu... Mă gândesc să renunț, nu am ales salonul potrivit, nu am chef de bătăi din astea de cap, apoi vine o angajată mai plăcută, încep să mă înduplec. Dar mă uit la ceas și-mi dau seama că e târzu și că tîmpita de alarmă uitase să mai sune... Pe drum înapoi îmi dau seama că ea o fi țârâit acolo, în singurătatea de pe noptiera ei, dar eu nu mai eram în preajmă ca s-o aud. Mă grăbesc înapoi. Orele nu sunt chiar atât de înaintate, dacă zoresc, n-o să întârzii unde am de plecat. Pe drumul spilcuit cu copacii aceia pitorești și, pe alocuri cu câte o casă rătăcită printre ei, mi-e bine. A înflorit o tufă de cicoare, iat-o! De unde știu că e cicoare? N-am mai văzut cicoare în viața mea! Ei, da, știu că asta e cicoare, dar informația îmi pică nemediat, din senin și cu certitudinea unui fapt binecunoscut, habar n-am de unde anume. Și chiar că e senin pe aici, călduț, o zi cu soare pașnic, neted. Nu se poate. Un pom înforit! Dar suntem la începutul lui februarie, nu se poate pom înflorit chiar acuma! Are flori roz ca cicoarea de adineaori (da, așa e ea în vis, roz, no comment), doar puținel mai mici și ajurate cu alb, totul e înviorat împrejur, păsărele ciripesc. Sunt într-un tablou vivant din cele exotice, chinezești, pictate pe ceștile de ceai, cu florile lor mari de cireș și aerul sclipitor de primăvară în triumf.
De parcă alunecasem cândva colateral în realitatea parfumată a unui serviciu chinezesc de ceai...