duminică, 19 februarie 2017

Vis, 19 februarie, București

 
   Suntem două fete, ea e blondă, cam de seama mea, e tânără, luminoasă, fețișoară albă, obraji rotunzi, foarte frumoasă (poate că seamănă cu Alina H., dar asocierea o fac doar acum, la trezire, deci nu e vorba despre ea). O plac, o plac mult, parcă e eu, îmi spun, dacă ar fi bărbat pe el l-aș alege. Acum mergem cu trenul. Și deodată suntem trei, noi două și-o fată cu părul șaten cu care pornesc la braț înainte, pe una din aleile parcului formdabil de mare în care ne aflăm. Fata blondă rămâne puțin în urmă pentru că e gânditoare și își dă răgaz, meditând, dar am siguranța că se ține mereu undeva în spatele meu, fără griji continui discuția încinsă cu șatena. Vorbim mult, îi explic că ăsta e parcul meu (da, într-un fel seamănă cu parcul Romanescu - ori, pornind de la el, visul generează o geografie onirică explozivă, un loc de șapte-opt ori mai mare decât parcul real. Totuși, în vis recunosc câte ceva din parcul original). Uite, îi zic, asta e o porțiune pe care o s-o recunoști în curând (deci, folosesc literal cuvântul ăsta “recunoști”). Îi povestesc lungile mele plimbări pe-aici și tot ce mă leagă de parcul ăsta. Dar mă uit în spate și fata blondă, cea dragă, nu mai e. Unde-i? Ne întoarcem. Poate s-a așezat undeva. O căutăm într-o scorbură, o scorbură care se prelungește cu alte locuințe slab luminate de câte un bec chior deasupra, știm că ar fi putut intra, s-ar odihni. E zona asta, zona podului cu brațe de piatră care imită tulpinile de pomi, din partea dreaptă a lacului din parcul Romanescu, dar mult modificată oniric. Căutăm, căutăm, ne strecurăm. Și ea nu e. Dăm peste un bărbat, un bărbat care nu-mi place, e întunecos, e greu ca prezență, are umbră sau poate a făcut ceva rău de curând și poartă asta. Încep să bănuiesc că el are legătură cu dispariția ei. Dacă a ascuns-o, dacă o ține acolo legată? Unde e?
   Azi noapte înainte s-adorm, mă gândeam la spațiul gol din urma bradului pe care l-am desfăcut abia ieri, la spațiul ăsta gol de care mă tot lovesc.
Poate că visul e despre asta, despre spațiul gol de care mă tot lovesc.