Bilanț de lună

  Iertați-mă că nu am nici un respect pentru publicul cretin. Rog să mă ierte cei care îl venerează.
Publicul se servește. Nu poți servi un mitocan pentru că mitocanul nu știe ce vrea. Îi lipsesc criteriile. Nu respect asemenea girafe.
Vestea bună e că publicul e educabil, vestea bună e că am răbdare să o fac, știu că mai sunt și alții ca mine.
Iubesc publicul care iubește o poveste ca o călătorie, îl iubesc pentru că știu să spun povestea. Iar ei vor pleca mulțumiți și ușor schimbați după o poveste spusă bine. Probabil că ce descriu aici e publicul ideal și o să mă scuipați în cap că așa ceva nu există. Dar există pentru că el e publicul meu, eu exist.
Am tot respectul pentru cine se ridică după 30 de minute și pleacă din sală pentru că nu îi place nasul meu (deși mă enervează crunt un astfel de criteriu, el se impune totuși a fi considerabil, oameni suntem); nu am nici un respect pentru cine stă până la sfârșit ca să plece înjurându-mă printre dinți (pe mine și spectacolul) fiindcă nu are capacitatatea culturală de a deosebi un cal de o maimuță.
E timpul să încetăm linsul în cur. E timpul să începem să ne respectăm ca adversari; sau să nu o facem deloc, după caz.
Cu asemenea gânduri plec în vacanță. Ne vedem la toamnă când o să reiau această postare.
Bless you!