E o planetă rurală, cam cum e comuna Carpen, județ Dolj, vara, plină de praf și rudimentară. Ori poate doar simplă, simplă până la plăcută, pentru că nu-ți dă bătăi de cap și măsuri de prevedere. Cred că sunt detașată aici într-un fel de vacanță lucrativă: asist, într-un spațiu vast, gen palatul sporturilor sau opera din Sydney, la lucrările unei comisii care astăzi, în prima zi, sunt doar de recunoaștere, de discuții libere între noi. E pe final. Ziua, și ea pe final. Încet, soarele trece spre asfințit prin dreptul unor inele care ar fi inelele olimpice dacă ar fi chiar inele, dar nu sunt, sunt niște linii șifonate, contorsionate închise, mari, în număr mai mare de cinci, deh, or fi mai multe continente sau oamenii de aici fac pur și simplu lucrurile în felul lor. Sau soarele ăsta modifică aspectul liniar.
Totul e nostim, oamenii - naivi, lucrările se prelungesc puțin din cauza glumelor inocente pe care și le aruncă continuat de la unul la altul. Acum, gata, suntem liberi, ies cu Anca V. - colega mea de școală, liceu, facultate (ah, am uitat s-o sun de Sf. Ion!), aici totul e în regim de tabără în aer liber. Baia împreună cu toaletele sunt în spatele unor rogojini, dar ușa prezintă musai o cheie pe care Anca mi-o încredințează ca pe ochii din cap. Poate că mă repet, dar aici oamenii sunt simpli și e obligatoriu să le fie puternic menajate scrupulele. În primul rând, toți bărbații sunt șoferi sau muncitori zilieri, iar femeile nu pot fi altceva - pentru că ar fi de neconceput - decât supraveghetoare ori cel mult muncitoare în fabrică. De aceea să ne baricadăm în baie ca să nu fim văzute când ne spălăm e o obligație. O ajut pe Anca să iasă din încăperea de rogojini, o încuiem, ies pe un câmp prăfos în pantă, o coastă mărginită de iarbă uscată, după ce trec de liziera unor copaci, soarele e încă sus dar e dulce, scapătă… Privesc cum coboară coasta, încet de tot, în ralanti un camion, merge, merge, se apleacă pe o parte la fel de încet și în ralanti, până când atinge pământul și se oprește în praf. Mă apropii. Omul coboară, înjură moderat, e asudat și murdar , socotește puțin, începe să deșurubeze motorul și o bujie tacticos, vorbind cu sine. Mă vede coborînd drumul, se miră și acum vorbim. Mă întreabă dacă sunt supravegehetoare ceva pe acolo, că nu m-a mai văzut, nu, nu sunt supraveghetoare, sunt cu tabăra aceea a comisiei, particip la lucrări, sunt detașată - dacă știe el… Cum detașată? Așa, detașată; de pe planeta vecină. Nu pare să știe el destule lucruri, dar mă aprobă neîncetat. Privim camionul. Îl admir în gând câtă răbdare are cu asemenea prostii de mașini.
Mai e ceva. Pe la mijlocul nopții, înainte de “mozaic”… Aproape un vis de avertizare. Visam la întâmplare flash-uri amestecate. Mesajul e de e deveni conștientă că mă trezesc în vis în același spațiu și timp, același loc. Ca într-o realitate paralelă, continuată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu