Alfred Rece - interviu

Deep Blue Something-Breakfast At Tiffany's
Asculta mai multe audio Muzica »

Alfred Rece si Africa de la Ciutura

Alfred Rece are un atelier cald. Si o soba fierbinte care duduie cand intru.Nu e chiar un atelier. E un loc unde cativa "studenti" se aduna sa lucreze din simpla placere: Scoala de Arte "Cornetti", sala de grafica. Fredi nu mai are atelier. Dar asta e alta poveste...
-Iti mai aduci aminte cand mi-ai dat doua scoicute: un drac de mare si un inger?
F.-Da.
-Mai ai din astea?
F.-Nu. Ti-am dat ce aveam mai bun.
-Nu fi poltron.
F.-Dar mai am catea ceva din suita de motive.Am acasa un peste uscat.
Hai sa-ti sun povestea. Plecasem intr-o zi cu masina la intamplare, pe coclauri. Pe langa Ciutura, drumuri arse ca-n Africa, pene de cauciuc, praf, uscaciune si, pe undeva, asfintitul. Cam in vremea asta am intalnit cateva case prapadite, aruncate pe camp si o familie de oameni mai tristi si decat mine. Am intrat in vorba, i-am intrebat daca n-au macar niste peste sa-mi dea si mie. "-Am 3, raspunde omul, ne pregateam sa-i punem in oala, da' ia-i dumneata". Mi-au placut cum aratau in lumina aia si, dupa ce i-am adus acasa, am inceput sa curat de solzi unul din ei. Jumatate curatat a ramas pana in ziua de azi, pentru ca asa, partial "preparat" l-am folosit model intr-o lucrare.
Pe altul l-am dezghiocat si am folosit capul lui,spintecat pe grumaz cum ar veni, in alta lucrare. Am capul de peste si acum, aici in dulap. Nu ti-l arat, ca miroase crunt.
-Ai un desen meticulos, de detaliu. O fi realista tusa ta sau, cum s-ar clasifica?
F.-Daca mi-ar fi spus cineva in facultate ca la 37 de ani o sa pictez figurativ, il luam la bataie. Toata viata am pictat in dulcele stil modern. Dupa ce am luptat sa spun si eu ceva cu orice pret si sa fiu musai avangardist, am ajuns sa vreau sa spun ceva, in orice forma ar fi, numai sa spun ceva care sa nu fie minciuna, pentru numele lui Dumnezeu...

Un mar. De atat am nevoie. Un mar care sa fie pefect.

F.-In fond, s-a facut absolut tot. Iar noi,crezand ca vrem sa facem arta avangardista, repetam anii '20. Ce sa mai vorbim de arta conceptuala sau de arta instalationista. Hai sa-ti dau un exemplu de arta conceptuala.
Un tip se urca in tren, in vagonul de clasa a 3-a si spune ca va traversa timp de sapte zile Rusia, scriind zilnic intr-un jurnal. Aranjeaza cu presa, vin cu el reporteri, il fotografiaza si-l filmeaza zi de zi cum scrie, cum doarme, cum maninca. Si individul asta, incepand cu prima zi a calatoriei, isi scoate din geanta o placuta din alama, si-o aseaza sub picioare si scrie, si scrie...Spre seara, isi desface placuta pe care, in urma unui gen de oxidare, ii ramasese impregnata forma talpilor, si-o pune inapoi in geanta. A doua zi scoate alta, a treia zi la fel, a patra, si tot asa, pana in a 7 zi, continua asa scrie si sa stea pe placute.
La incheierea excursiei, coboara din tren si, in orasul in care se nimerise, isi pregateste repejor vernisajul, pt. ca omul era artist, daca n-ai inteles.
La venisaj, aceiasi reporteri infiorati, decopera o masa pe care statea asezat deja celebrul jurnal, inconjurata de suave placute, 7 la numar, cu picioarele maestrului. El se apropie de masa cu o sticluta de gaz, da foc jurnalului ca, mai virtos acum, sa fie intrebat de asistenta: "Dar vai, maestre, cum, si jurnalul, ce-ati scris in jurnal o saptamana intreaga?" "-Ei, asta, domnii mei, ma tem ca nu se va sti niciodata!".
Asa ca, intelege si tu ce-ti place din asta, asa cum fiecare a inteles la vremea aceea ce a vrut: ca arta e efemera, perisabila, ca talpile profetului, ca cifra 7 e fatidica, etc...Si gandeste-te ca asta se petrecea in anii '80. Mi-e frica sa ma intreb ce mai face maestrul...
Mie mi-ar ajunge sa pictez un mar. Atat. Stii cum zicea fizicianul ala genial: toata informatia ramane stocata intr-o gaura de
vierme. Ma gandesc ca daca un mar e pictat dumnezeieste, toata dumnezeirea asta va fi si ea stocata cumva in gaura asta
neagra.Vezi, in cazul asta nici nu conteaza cum e pictat marul -simbolist sau abstract, daca e desenat rotund, patrat, sau triunghi. Trebuie sa pictezi ca sa fii atemporal. Sa pictezi cum a scris Mozart, cu ochii la Dumnezeu.- El care a repetat toata viata ca n-a compus nimic, ca e doar un medium in relatie cu ce-i mai sus.
- Acum esti neoplatonic si Fra Angelico. Te si vad pictand altare albastre si aurii in Perugia ca Beato.Ori esti doar indragostit de mere.
F.-Sa stii, maestrii, cum e Angelico si altii chiar, duceau o viata curata ( Fra Angelico a fost staret la San Marco) si tot asa si lucrau: curat. Mergeau prin viata senini. Stiau ca n-au facut erori sau orori. Pretios-sentimental, sau nu, ce conteaza? Poate ca latura asta de inger, pe cred ca o avem fiecare, ar trebui activata ca sa avem acces la creatia divina care, in mod neoplatonician cum zici tu, e adevarata creatie. Si da, e adevarat cu merele. Morandi (Giorgio, n. a.) ajunsese sa picteze numai sticle, gituri de sticle si cioburi. Eu de ce n-as picta toata viata numai mere?
- In stil figurativ, desigur.
F.- Nu conteaza. Faci un mar sau tragi o linie - o singura linie sa ramana dupa mine, sau un singur mar.Dar sa fie perfect.

Grupul "Crinul" si caderea in lume

- Spune-mi de grupul "Crinul". Cum v-ati strans?
F.- Grupul "Crinul" a fost acum 1000 de ani, prin 1996. Eram tineri si frumosi in anii aia in care politicul incepuse sa ne umfle panzele tuturor, mai ales tinerilor. Crinul e simbolul monarhiei franceze, al puritatii, dar lumea ne confunda zilnic cu "Iris". "Crinul" a expus numai in Bucuresti: la Curtea Veche, la Mogosoaia, la Palatul Cantacuzino (casa Enescu), la Bancorex.Eram vesnic optimisti, existau in fiecare saptamana sponsori care ne incurajau cu bani si cu texte: "sa faceti voi ceva pentru tara asta, ca sunteti tineri si aveti norocul sa puteti transmite ceva". Dar eu am plecat in Germania - asta e alta poveste- si grupul "Crinul" s-a spart.

- Zi-mi cu Germania. Ce poveste?
F.- Matusa mea a fugit prin '78. O istorie intreaga...Unchiul meu a plecat intai si apoi a facut greva la ambasada ca sa-si scoata nevasta din tara. Mai tarziu, si cam la 2 ani o data, ea primea viza de intrare. Inchipuie-ti ce ochi cascam si cum mi se umflau narile cand isi desfacea geamantanele ei parfumate (si miroseau ca-n alta tara, si culorile din tesatura erau altfel, mai vii) si insira pe pat toate minunile alea legate in pachete si pachetele pentru noi. De copil nu-mi doream decat sa plec cu ea.
Mai tarziu, prin '87, dupa ce luasem la facultate, traversam Victoriei ca sa merg la scoala si, prin Amzei, zona asta, ma intalneam in fiecare zi cu Ceausescu care mergea spre C.C. in masina lui cu ifos. Ii vedeam intai securistii care se scurgeau imbracati civil printre oamenii astilalti din piata si parca-mi baga unghia in gat privelistea asta. Nu simteam decat ca n-am aer, ca trebuie sa ies. Dincolo.
Dupa '89, cand a venit vremea, am tulit-o. De atunci plec in fiecare an in orice tara vreau. Marea mea bucurie e ca pot sa calatoresc, sa merg prin muzee si de o mie de ori. Romanii care merg dincolo ar trebui sa se opreasca, dupa ce ies din mall, si intr-un muzeu, doua, daca n-or fi prea obositi. Gandeste-te ca muzeul de care vorbesc acopera cu capodopere nu un secol sau trei, ci vreo 10 secole.
E drept ca, de exemplu, in Germania poti trai in asa-zisa "zona a umbrei" fara sa simti ca esti intr-o tara educata. E zona in care iese animalul si isi trage prada mai grasa, apoi sambata si duminica doarme, pt. ca lunea sa o ia de la capat. Nici muzee, nici concerte. In Hoffbrauhauss, beraria unde isi citea Hitler discursurile, nu l-ai fi putut intalni pa Celibidache.
In schimb, acolo vin tirolezii care-si iau din rafturi halbele lor din portelan cu cheita, de cate 2 litri fiecare si varsa pe gat kilograme de bere.Dar daca bei 5 din astea, n-ai nimic. Te faci mai vesel, atat. Din cauza asta, eu bere in Romania nu mai pot sa beau. Parca pun otrava in ea, ma doare capul.

Sa revin, raportat la nivelul lor, de brand al adevaratei Europe ( cu muzee, concerte de gala, toata mitologia Mitteleuropei) asta pare un spatiu jos. Si totusi, in raport cu zona noastra de educatie, te simti in siguranta langa tirolezii astia veseli si unsurosi.
Una peste alta, norocul meu a fost ca am putut traversa mai multe cercuri. Unchiul meu lucra la Filarmonica din Munchen si sambata imi aducea cate un bilet de 200 de marci, cu scuze: "N-am putut, draga, sa-ti fac rost de cele mai bune locuri. Alea cu 500 de marci s-au vandut de marti."
- Si ce-ti place tie la Craiova, via Munchen? De ce revii? De ce Craiova?
F.- Aici stau. De aici sunt, cu parintii mei cu tot. In plus, nu-mi place Bucurestiul. Am stat 6 ani acolo. Trafic, isterie, iar cand iti vad numarul de Dolj, te claxoneaza pina-ti vibreaza caroseria. Apropo de ce-ti spuneam: daca te opresti pe una din autostrazile Europei Centrale, fie numai ca sa te uiti pe harta, uite asa, ca boul in mijlocul drumului, nu tipa nimeni, n-auzi nici un claxon, nimic, toata lumea se opreste in spate, asteapta, ba chiar se dau jos, iti dau tircoale masinii, poate ti s-a facut rau, poate ai nevoie de ceva: au deprinderi care te fac sa te simti om.
Iti spun, te desumfli, te strici ca un mar dupa ce vii de dincolo, clocotind de idei marete, cu capul plin de programe culturale, de " hai sa facem ceva cu tara asta". Gata, nu mai zic nimic pe tema asta.
Deci, Craiova ma calmeaza, pt. ca e un oras linistit. Cand aveam 20 de ani, zbuciumul imi folosea. Acum, pot gandi numai in liniste.

Despre distributia artei intre Leamna si Podari

- Si ai fost profesor la Liceul De Arta. De ce nu mai...
F.- N-am vrut invatamant. Nu-mi place sa fiu pindar. Aici ( la "Cornetti") fac invatamant ca la facultate, Vin "studentii" din pasiune.
-Vad ca ti-e drag, de vreme ce m-ai chemat aici si nu la atelier.

F.- Nu am atelier. E povestea cu casa retrocedata de pe "Firmilian" unde-mi daduse "Uniunea" (Artistilor Plastici, n. a.) atelier. Mi l-am raschetat, paluxat cu banii mei.
A venit un tip care s-a dat drept proprietar ( si n-avea cum sa fie, pt. ca proprietatea apartinuse demult chiar unei pictorite, Ana Petrarian, nu putea avea ea mostenitori care sa dea afara din casa artisti) si care de fapt fraierise cu bani putini pe adevaratii mostenitori ai pictoritei, ca sa ne dea pe toti afara. Eu, care sunt membru al Uniunii, n-am vazut nici o despagubire pana azi.
Marcel Voinea si presedintele Uniunii, Cristi Popa aveau atelier in parc, dar Primaria i-a dat afara si pe ei. Primarul ne-a dat spatii la Leamna ( n-ai cum sa te duci acolo fara masina) si-n centru, pe Fratii Buzesti, insa cu asta s-a razgandit si ne-a spus sa mergem la Podari, in cladirea spitalului de nebuni, ca noi suntem vaccinati si nu se ia. M-as fi dus la Leamna- tot in cladirea unui spital ne-au trimis, la tebecisti- da' e un frig acolo de-ti ingheata sangele. Marcel Voinea e de la tara, sparge lemne, face focul, se descurca, eu nu ma vad facand asta...

Imi arata o pasta galben de crom, prizoniera intr-un tub de plumb, parca afumat.
F.- Tubul asta are 35 de ani, daca te intereseaza cum am inceput. Unchiul meu, profesor de romana, altul, picta din pasiune; ma tinea langa el doar lumina aia uleioasa, numai acolo unde picta el, lumina avea miros de guasa portocalie si de eter. Si ma simtea ca ma strecurasem acolo, unchiul, se oprea, isi amintea ceva, ridica pensula si ma atingea pe nas: "Auzi, iar ai facut tu o prostioara!". Poate avea chiar pasta din tubul asta pe pensula, si apoi ea treceape nasul meu. Mirosul ei ma ametea, imi placea. Mai tarziu, cand terminam un desen al meu de copil, starea asta de placere, de bucurie nu inceta sa-mi dea fiori pe spate. Era firesc ca asta trebuia sa continui sa fac.
Am intrat primul la Pictura, in '87. Si, crede-ma, am fost printre primii pe multe zone. Imi batea vantul in frunte. Si stiu ce inseamna. Acum stiu: nu inseamna nimic! Trebuie doar sa treci linia de sosire. Si cu un mar in mana...


Fredi mi-a dat un drac de mare( o vegetala uscata, mica, innegrita, care prezinta doua coarne), si o cocchilie alba, rasucita ca o coafura de inger: doua piese marine.
Ma uit la ele. Seamana cu doua zaruri.
Le mangai usor intre palme.
OK. Fredi, mana asta o joc pentru tine!




articol publicat in "Inainte"- Craiova, Nr.2, luni, 10 martie 2008