Interviu Tudor Gheorghe

Somewhere over the rainbow
Asculta mai multe audio Muzica »


Sub lumina ploii, pe înserat, felia de peron din faţa TNC e lucioasă ca un afiş. La rampă scîrţîie pneuri, domnii invită, botinele doamnelor alunecă spre intrare.
În caz de premieră Tudor Gheorghe, nu spargeţi geamul. Pericol de electrizare.
- Ieşiţi la raport cu cîntecele Bucovinei ?
T.G.- O să ies într-adevar la raport, şi tot la Craiova, în sensul că voi face un spectacol în care dau de ştire despre cum a circulat în turneu prin ţară colecţia, de fapt selecţia mea de cântece bucovinene. Trebuie să-ţi spun că cel mai greu mi-a fost să fac selecţia asta din cele peste 400 de partituri muzicale pe care le-am găsit. Am ales numai 30, iar criteriul esenţial a fost valoarea versurilor.
E trist că noi în fiecare zi dăm drumul la radio, auzim mecanic cum curge muzica şi nu mai luăm seama la vorbe. Ai văzut că în spectacol, de multe ori atrag atenţia asupra frumuseţii unor versuri, să audă lumea cum poezii spuse de un popor de analfabeţi au calitate de miracol, par eminesciene. Ţi-aduci aminte când ziceam despre flori că ’’nu se duc, nu se usuc’’, ‘’una-n poarta raiului, /Alta-n cuibul graiului’’. Sau ‘’Cîmpule cu iarbă verde, /Nimeni umbra nu ţi-o vede /Numai păsăruicile / Răsfirînd aripele’’ ! Dac-o priveşti pe asta cumva fotografic, vezi o imagine de frumuseţe dumnezeiască, e departe de percepţia normală a unui om.
- O fi avut vreunul pe-acolo presentimentul fotografiei din satelit. Şi totusi, ‘’La margine de imperii’’ e un spectacol pretenţios, greu, n-are şarmul celui dinainte- ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’, cu şăgălnicia lui orăşenească. A fost primit la fel de public ?
T.G.- Sunt două lucruri diferite, dar lumea vine la spectacolele mele ca la o firmă garantată, participă cu atenţie, şi îşi aminteste repede că n-am păcălit niciodată. Oamenii nici nu se aşteptau, de fapt, să vină la un spectacol uşurel. Au fost încântaţi de demersul cultural şi istoric- gândeşte-te că cel mai tînăr cîntec din spectacol are 98 de ani. Dacă e să compar, Bela Bartok a început demersul lui folcloric în Transilvania pornind cu 1930, iar cel mai recent cîntec cules de mine din Bucovina e cu 30 de ani dinainte de 1930.
Că veni vorba, vreau să lămuresc un lucru: eu am ieşit de ceva timp din lumea show-biz-ului şi m-am îndreptat spre zona neagreată –zona culturii. Fac şi voi face mereu o restitutio a valorilor certe, esenţiale din cultura noastră. Am făcut-o de fapt de la început, însă intuitiv, le pipăiam din instinct. Acum fac asta programatic – nu înţelege şi didacticist, pentru că demersul meu e agreabil, se inoculează în spectacol în doze mici, servesc cultură homeoepatică. Alcătuirea spectacolului ‘’ La margine de imperii’’ e un exemplu despre ce-ţi zic.
- Şi în ce constă raportul pe care-l plănuiţi, bănuiesc curând, publicului din Craiova ?
T.G.- Se va vedea, mai întâi ce-a devenit spectacolul, pe unde s-a mai schimbat, cum s-a mai aşezat, instrumentiştii din taraf- mai prompţi- ia să-i vezi acuş cum ţipă când le dau liber la ţipuit (la primul spectacol parcă erau daţi în jujeu, mieunau ca nişte iezi). Acu’ să vezi ce curaj au!
Trecînd la lucruri serioase, vreau să spun că reacţia publicului a fost surprinzător aceeaşi în Oltenia şi-n Bucovina, cei din Tîrgovişte au primit muzica la fel ca cei din Galaţi, ceea ce mi-a confirmat că importantă nu e localizarea geografică a pieselor, ci ineditul motivelor folclorice şi valoarea muzicii. Unora nu le venea să creadă că sunt populare, dacă le asculţi cu acompaniament de pian zici că-s lieduri. Când le-a auzit prima dată Dodo (Marius Hristescu) şi a aflat că am de gând să le cînt cu taraf, s-a îmbufnat. A zis că astea sunt de făcut cu ochestră mai mult ca sigur. Şi ştiu că o să le orchestreze într-o zi, că prea i-au plăcut.
- Şi totuşi, cei din Bucovina ce-au spus de spectacolul cu muzică de pe la ei ?
T.G.- Eee, au fost la început amuzaţi de idee, că ce vin eu să le cînt cîntecele lor ? Le-am spus: ‘’Să ziceţi mulţumesc, că a ajuns la mine o carte care spune ceva ce voi n-aţi aflat pîn’ acu’.’’
La Suceava, am avut o revelaţie. După premieră, a venit la mine o bătrânică înlăcrimată şi mi-a spus (ştii că, la un moment dat în spectacol, eu anunţ cine-a cules cutatre cîntec, cine l-a cântat prima oară) : ‘’Aţi pomenit numele Evdochiei Buligă… Ştiţi cine-a fost? Evdochia Buligă a fost bunica mea’’.
Mi-au dat lacrimile. Şi stau şi mă întreb, de ce nu s-a ştiut nimic din ce-am cules eu din cartea pe care cândva, un bun prieten, Mircea Purcaru mi-a făcut-o cadou. Era editată la Viena, cu o prefaţă frumoasă în germană în care se spunea că Ministerul Culturii din Imperiu a delegat o echipă să se ocupe de culegerea folclorului Bucovinei, drept care, ca nemţii serioşi, au scris acolo cu multa atenţie : culeasă de cutărescu, în ziua de…, din zona… ş.a m. d.
În sfârşit mi-am dat răspuns la întrebare: nu se ştie nimic, fie dintr-un motiv politic, Bucovina fiind scindată jumate aici, jumate colo, fie din incompetenţa redactorilor de la departamentul de folclor din radio care, încântaţi de muzica lăutarească facilă, nu mai caută ce-i curat şi de preţ în cântecul românesc. Evdochia i-o fi cântat nepoatei ei cântecele astea, copii şi nepoţii ei trebuie să le fi ştiut şi poate le-or fi îngânat şi ei. Dar cine să-i întrebe ?
- Vă e dor de teatru ?
T.G.- Dar spectacolele mele sunt spectacole de teatru, când cânt, emoţia mea e emoţia actorului de teatru.
- Vreau să spun, vă e dor de acea convenţie de scenă ce presupune ceva mai mult decît un scaun, ca decor, plus costume, text şi joc pe scândură, pe care o numim teatru ?
T.G.- Mi-e dor să intru în scenă pe o uşă normală, să stau pe un scaun adevărat şi să vorbesc de-acolo cum m-a învăţat la şcoală profesoara mea, minunea care-a fost Eugenia Popovici, în respectul firescului şi-al adevărului pe scenă. Mi-e dor să privesc cum un om apare pe scândura asta de care spui, se aşează pe un scaun, se uită la partener, aşezat eventual pe celălalt scaun, şi oamenii îngheaţă în sală uitîndu-se la ei, văzînd concomitent expresia chipului unui actor şi vibraţiile creierului său. Asta înseamnă oameni comunicînd cu miracolul - pe scenă şi în sală.
Care va să zică, mi-e dor de specatacolul de teatru tradiţional.
- Ce-mi spuneţi despre ‘’Omul din La Mancha’’, producţia TNC în care sunteţi aşteptat să-l jucaţi pe Don Quijote ?
T.G.- Nu ştiu nici eu prea multe. Îţi aminteşti de ‘’Karamazovi’’ ? S-a jucat demult la Craiova, era un spectacol cu muzică. Eu cântam cel mai puţin dintre toţi, cel mai mult cînta Valentin Mihali. Tot cu el o să joc şi acum, el o să fie Sancho Panza şi, din nou, personajul meu o să fie cel mai puţin ‘’muzical’’.
Oricum, mai multă bătaie de cap o să aibă regizorii, pentru că va fi un spectacol foarte dificil şi montat cum a fost pe Broadway, cu instrumentiştii pe scenă (orchestra de 14 instrumente) şi muzica live.
Eu cu Dodo, fiindcă el urmează să fie dirijorul acestei premiere, o să repet partea mea la vară, la mare, la soare. Că tot ne ducem acolo cu o selecţie din cântecele interbelice pe care le ştii deja din ‘’Parfumele nebunelor dorinţi’’- 1 şi 2. Din cele două, o să iasă unul, iar noua selecţie o s-o facă el, că mie mi-e milă.
- Dar alte proiecte ?
T.G.- Ei, nu-ţi spun, pentru că vor fi surprize-surprize. Am multe proiecte în cap…Îţi zic doar că ma bate gândul să fac un spectacol de cântece naţionale (mi-e şi frică să zic patriotice, s-a banalizat termenul, deşi atât de frumos cuvânt e ăsta), cu fanfară militară şi Corul Reprezentativ al Armatei. Cântecele sunt cele ştiute – din repertoriul meu: ‘’Acolo unde-s nalţi stejari’’, ‘’Muică, suntem neam…’’, şi din cele de suflet ale românilor., cum e ‘’Treceau batalioane române Carpaţii’’. Jocul va fi mortal, căci voi aduce câteva, de altfel splendide, din epoca de aur, şi câteva legionare. Nu sunt gata, urmează să le aleg. Sunt versuri cu comunişti, legionari, cu români în totul, pentru că aşa şi e , ‘’Noi suntem români…’’
- Sună telefonul ?
T.G.- Da . Da, Bujică, ce mai faci, mă? – E colegul meu Bujor Macrin…

N-am aflat ce mai face Bujică, iar Tudor Gheorghe se grăbeşte înspre Băileşti, acolo unde ‘’Bietul Amza’’ îi fuse prieten bun. Şi n-am aflat încă nici cum să-i topesc numele în definiţia numelor comune (vezi Romulus Vulpescu, alt prieten drag) ca un redactor cumsecade de ziar. Şi nu l-am văzut niciodată ‘’îngenuchind, străjuit de stejari şi păzit de pietre albe, în vast amfiteatru natural’’. Dar ştiu că l-am privit prima oară în amfiteatrul liceului, când eram printr-a 11-a. Venise, invitat, să ne înveţe poezii.
Iar când va veni vremea să ‘’mă apropii de pietre’’, n-o să tac.
Promit să şuşotesc stejarilor ce crede iarba şi ce şopteşte soarele despre buna lor vecinătate cu tudor gheorghe.

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova ,nr.12, luni,19 mai 2008