Am ajuns comod, cu zece minute înainte. M-am suit pe scenă - bine că am parte de ea, de data asta pentru că acolo instalaseră scaunele pe care cumpărasem bilet - mișto loc și ivit ulterior, căci spectacolul s-a vândut cu casa închisă și cu toate locurile din sală ocupate: Alexandru Tomescu în turneu național cu Stradivarius și cu toate cele 24 de Capricii...
... aș fi putut să rețin un singur lucru și să mă car acasă: un reflector care atîrna pe peretele dimpotrivă mă tot pleznea în moalele capului pînă când a câștigat teren și mi s-a încrustat ca un vierme în fibra optică. Nu, nu e asta, vorba Ninei Zarecinaia, pentru că am clipit de două ori - by the way, așa face un miop când devine necesar să răstoarne lumea în juma' de secundă (ce motiv mai drăguț să mă fac că mi-am uitat ochelarii acasă-n bucătărie...). Din clipa în care pleoapele mele prăfuite de fotoni au reinstalat spotul cumva în spatele barei de rezonanță a viorii, totul s-a petrecut cu repeziciune, în plin vârtej accelerat de particule: timpul s-a desprins din horă, s-a răsucit și s-a lipit ca o clătită la finalul mișcării ei de revoluție undeva pe decupajul filmului Al cincilea element (vă mai amintiți faza când echipajul ajunge pe o planetă populată ambiguu și nimerește la concertul unei dive galactice, ființa aia cu capul încununat de tentacule si sunete de toate culorile, care cântă și cântă și împerechează arpegii pînă când din pelicula filmului începe să curgă muzica împletită a cinci sisteme solare, muzica aia care începe de obicei cu respirația unei păpădii și continuă cu extrase din rotații, revoluții, evoluții și colaps...?)
Da și, pe urmă, când am clipit iarăși des, pentru că voiam să încerc o nouă corecție, m-am mai uitat o dată cu aceeași privire de toantă și am văzut grația însăși în cea mai lipsită de grație formă pe care ți-o poți imagina: forma umană - un corp de băiat aplecat peste ceva... și nici măcar nu mai conta, și nici măcar nu mai știe nimeni dacă din Tomescu mai rămăsese vreun atom Tomescu... chiar și gândul evaziv și infatuat că cineva și-ar putea dori o altă emoție și un alt conext, sau pe George Clooney traversând scena aia, de pildă :), a fost îndepărtat cu gestul cu care alungi o muscă... Nu știu nici dacă atunci, în acea secundă, pe umărul lui stâng purta un mic animal cu sudoare și puls sau dacă Orfeu fusese blocat la facerea lumii într-un mic eșantion vegetal... În același timp, pe retroproiecția video (spectacoloul beneficiază și de așa ceva: un ecran mare pe care aleargă un film compus din 24 de pași), mâinile unui lutier parcurgeau drumul invers al facerii unei viori, de la modelul din vitrină pînă la pădurea plină cu mici viori însămînțate în brazi... return to innocence.
... pe la Capriciul 20, felul în care soarta, hazardul, 301 heruvimi sau numai tehnica de execuție au decis să grupeze alămurile din visul cu numărul 2050 pe anul ăsta, ca să recompună sunetul nu al unui cimpoi (chiar dacă așa se cheamă partitura - Cimpoiul) ci - ca și numele unui brand irlandez - în 100 pipes, atunci când încercam să-mi trag palme în silent mode ca să îmi opresc o buclă de lacrimi atârnînd de ureche în jos... (încercați să identificați poziția gâtului, hai, că e logic, începusem să mă uit în sus...)
... m-am trezit de cinci minute și recitesc aiureala pe care tocmai ați parcurs-o - dacă ați parcurs-o... constat că numai despre Paganini n-am scris nimic. Vai, ce mă bucur, mergeți să-l ascultați, face sincron cu Tomescu. E singurul lucru pe care voiam să-l spun de fapt, dacă aveam bunul simț să-l spun de la început, fără să bat apa în piuă, de mâine o să ajungă și în orașul vostru... Craiova a fost abia al șaselea oraș al turneului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu