Cineva a pomenit astăzi când s-a insiunuat într-o conversație din astea de care facem noi pe aici, p.n.v., cuvântul "compătimit(-iți)"... Instantaneu, am simțit cum încep să compătimesc acea persoană - evident, nici nu știu cine e... Dar sincer, cu spontaneitatea și vitalitatea pe care ți le sugerează un vocativ: Compătimiți, compătimiți...! Nu știu cine e omul dar asta îmi inspiră el, să îl compătimesc... :)
O să înțelegem vreodată că toate cuvintele noastre suntem noi? O să înțelegem că cine folosește un cuvânt, se folosește pe sine? - Cuvintele cresc din carnea noastră. Și ne descheiem la fluturi când vorbim, eliberându-le.
- Pricepem oare că aceste cuvințele ale noastre ne-or părea din grabă inofensive și, când colo, au cea mai firească putere din lume: putere de viață și de moarte asupra noastră. Puterea să ne servească sau să ne trădeze, după firea fiecăruia atunci când le grădinărim.
Încă o dată, încă o dată și încă o dată cred, ca și Confucius, că cine are cheia limbajului e stăpânul aceastei planete.
... Eh, în fine, cui îi pasă de această planetă? Cine se stăpânește pe sine e la adăpost oricum...
Iar asta e foarte greu pentru cine are grijă doar să (se) dejecteze articulând.
Asta e foarte ușor pentru cine are grijă să ofere vorbind.Să se ofere.Pe sine.Întreg.Viu. Again and again, and again...
... Rămân la această părere: e foarte ușor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu