joi, 18 august 2016

Miss Scout

  Erau zilele acelea când iarba izbucnea dintre pavelele de piatră, iar ea se oprea din când în când să-și scoată vreun mărăcine ghemuit în inima micilor ei balerini. Purta o pereche, albaștri, din piele moale, care cochetau cu toate pietricelele, așchiile și tulpinile uscate ale potecilor pe care și le alegea către după-amiază, când se mai domolea arșița pe sub stejarii din Central Park. Va trebui să le schimbe cu sandalele care o și așteptau, puse la ușă, pregătite gata. Se trânti în iarbă. Era caldă. Dâmbul pe care nimerise o făcea să creadă că stă lungită pe spinarea unei oi, așa era de curbat, că micii bolovani și rădăcinile uscate sunt vertebrele… Ei , asta-i… Ce comparații nimerea! Îi era dor de acasă, e clar, altfel n-ar bălări cu mintea aiureli ca astea. Oare cât era de când… Ziua aceea când pur și simplu se ridicase și-l lăsase pe Hank cu gura căscată. Își dăduseră întâlnire ca să ia masa în restaurantul Hotelului Maycomb. Stăteau pe scaunele alea cromate, în jurul feței de masă care se răsucea frumos la colțuri.
- Ești egoistă.
- Nu, nu sunt.
- Ba da.
- Termină, Hank. Nu sunt o ființă egoistă. De obicei, lucrul ăsta îl spui cuiva atunci când așa ești tu. Și când așa ești tu, vezi doar asta la toți.
- Vrei să spui că văd numai paiul din ochii tăi, în timp ce… Da, mi s-a mai spus.
- Și ești primul care știe că nu sunt așa. Ah, de ce vorbim despre asta?
- Poate reușesc să te sâcâi destul ca să-mi spui ce-ai de gând.
- Nu e locul meu aici. Asta am. M-am certat cu tata. M-am împăcat cu tata. Am fost prințesa balaur, am vărsat flăcări. Sunteți amândoi în aceeași barcă. Sunt pe cale să fac același lucru și cu tine. În fine, vreau să mă pun laolaltă cu mintea mea, am nevoie de mai mult timp. Vreau să văd bine. Sau poate că e locul meu aici. Nu știu. S-au întâmplat prea multe. Între astea multe, trebuie să mă pun de acord în capul meu și cu tine. Ești parte din locul ăsta și ești o mare parte din mine. Din ceea ce eu sunt aici. De fapt, din ceea ce sunt eu peste tot. Mă definești. Dar exact această definiție a mea mi s-a întors împotrivă și stă să-mi sară în cap.
Își îndesă în gură și mai mulți creveți prăjiți.
- Vorbești tare și cu gura plină, râse de ea Hank.
- Și ce?
- Invitații hotelului au ce privi.
- Sunt convinsă că au și altă treabă decât să se holbeze la noi. Sau dacă n-au, atunci exact atîta merită.
Se înfierbântase de nervi. Încordarea ultimelor zile ajunsese la limită. Mai era și căldura sufocantă a  lui iulie care acum îi cocea în creieri. Se ridicase și plecase. Se trântise în mașină, trecuse pe acasă, își aruncase bagajul pe bancheta din spate, ura și la gară.
Ești fanatică, îi zisese unchiul Jack. Una mică, dar ești. Ei bine, dacă rămâneam locului n-aș mai fi fost doar una mică. Sau n-aș mai fi fost deloc. Și nimic. Domnișoara Nimeni, ca fetele acelea. Veșnicele Optimiste, domnișoarele nimeni. Eșantionul ăsta fanatic trebuia prezervat. Avea să-și dea seama mai târziu cum anume…
Se întorsese la New York încărcată ca o albină turbată de toată nebunia acelei veri. Venise în sud pentru două săptămâni de vacanță, în schimb rămăsese numai trei zile. În trei zile dărâmase un regat și detronase un zeu. Zeul se dusese cuminte la el acasă și își luase locul printre oameni. Zeul fusese tatăl ei. Nu-l mai adora ca pe un zeu. Doar îl iubea.
Începea să se întunece. Rămăsese să viseze așa, cu ochii deschiși, iar acum se făcuse târziu. Se mai nimerise și o lună nouă în seara aceea. Deasupra. De fapt, exact asta era, lipsea luna asta nouă, n-o să vezi luna cu adevărat nouă deasupra niciodată, stă ascunsă, asta cât timp e prematură. În schimb, exista o recoltă sănătoasă de stele. Ridică piciorul. Îl puse pe boltă și desenă cu degetul mare Ursa mare. Era un joc de când era ea mică, îi plăcea...
(to be continued...)                                                                                                        


Niciun comentariu: