Scrise despre cât de caldă era ea în nopți ca aceasta, despre viteza cu care pulsa una din vene deasupra pleoapei stângi fâcând-o să-și mijească ochii, cum i se umezeau buzele când spunea “iubesc”, cum îi strălucea fruntea de parcă se mutase acolo luna. Despre cum apărea și dispărea. Iar el încă nu îndrăznise s-o oprească. Ce avea să fie el nu știa. Voia doar să triumfe povestea. Despre oameni puternici. Și grei. Ca zeii. Despre puterea de a căra în spate povești de ceară a unui tip care ar fi reușit la o adică să și zboare – dacă i-ar fi trecut cumva prin cap - și despre cum ele se topeau la soare. Despre cât suntem de fragili. Scrise asta. În numai câteva minute. Adică, după ce mâinile i se arcuiseră în zbor și coborâseră cu degetele vibrând, ca o ploaie controlată peste tastele mașinii. În numai câteva minute de scris povestea, solul terestru se acoperi de muzica proaspătă care picurase peste el din cerul pe care Scottie și-l promisese demult, tare demult. Nouă corăbii aduceau la mal sunetele înalte, nouă pe cele joase, alta trase după ea luna rotundă și sărată, iar alta, trosnind de plină ce era, vărsă toată cerneala în cer. Remington-ul negru păcură e-acum un Steinway ca o inimă de abanos și se avântă deodată în largul mării de muzică. Freamătă ca briza clapele lui, de pe fiecare clipește câte-o notă limpede prinsă de degetul care-o descoperă pe sub ritmul înnebunit al unei improvizații, iar limpezimea ei cheamă o altă notă apoasă lângă ea, și tot astfel, plasa lucie de culoare sidefiu turcoaz e pe rând ridicată de lună și de cele câteva constelații în trecere peste parcul vilei… Apele albastre ale tuturor concertelor pentru pian de pe pământ și din cer, plus câteva note acidulate ale unei partituri de jazz atârnau acum între ramuri la fereastră. O parte din ele se scurseră pe flori. Iarba se înroură. Puteai simți cum aerul se dizolvă pe loc în energia fiecărei note, în timp ce polii pământului o aruncă pe rând, de la nord la sud și de la sud la nord. Lumea întreagă apăru camuflată de sunete. Lumea întreagă putu să audă și să vadă peste noapte orașe muzicale comasate deasupra cercului polar, aurora boreală din anul acela. Lumea întreagă auzi. Și văzu. Observă că era frumoasă. O lume bună.
…Obosit, pianul mușcă din gâtul zilei și-o lăsă să sece. Mareea se retrase în cer. Lăsă în urmă stelele mici, aici jos, pe nisip. Fredonară degetele. Scott adormi.
La câteva mile mai departe, omul cu revolver căscă în noapte. Căscând, înghiți. Se cără singur în peștera lui. Și trase bolovanul.
…
Spuma desenase cafelei urechi de iepuraș. Louise o turnă în ceașca pregătită pentru Scott și, încercând să se dezmorțescă, făcu câțiva pași prin cameră. Aici la parter trebuie să fie oleacă mai răcoare ca sus, în birou. E o dimineață frumoasă, se gândi. Deschise fereastra spre grădină. Roua era și ea acolo și depunea peste aer și lucruri un fel de intenție declarată de început de lume, după sfârșitul glorios al oricărei seri de dinaintea ei. Dar o boare electrică plutea în jurul petalelor și al firelor de iarbă, ceva ce Louise califică a fi o chestie cu totul nouă, pentru că ea nu mai simțise așa ceva până azi. Unele flori de azalee din curte încă mai regrupau fragmente dintr-un adaggietto, dacă ți-ar fi trecut prin cap să le miroși. Rupse câteva. Așa, se pomeni urcând la etaj cu cafeaua, până în biroul lui Scottie. Avea de gând să i le aducă acolo, chiar la nasul lui, într-o vază mica pe care-o așeza mereu lângă peretele din spate. Încercă doi pași de dans, înaintând așa pe trepte, pe ritm, cu brațele pline de daruri.
Nimeni în birou, gândi. Ideea i se păru lipsită de sens, deci o reluă. Nimeni în birou, spuse cu voce tare. În fața ferestrei deschise, perdeaua se ridica din când în când ca să coboare înapoi. În afară de asta, nici un semn, de nicăieri. Totuși, prezența magnetică a unei pete negre de intensitatea păcurii îi atrase privirea. Zbârnăia pe colțul acela de masă pe ultimele acorduri din “Take The A Train”. Furtuna magnetică de azi noapte naște aliterații, ar fi putut gândi cineva care nu era Louise, pentru că Louise nu era educată să emită gânduri de-astea, nu avea școală și nu știa pe dinafară decât bucătăria vilei coloniale a lui Scottie. Fusese azi-noapte o furtună de sunete, înțelegea și ea atâta lucru, nebunia aceea care-o ținuse trează numai s-o asculte. Mașina de scris tot se mai încăpățâna să ciugulească de pe taste niște note răzlețe. Ca din inerția ritmului. Apoi se înecă, se propti pe una din litere și-o capsă de vreo cincizeci de ori în gol. Litera A. Punct în care Louise nu mai pricepu chiar nimic.
- Domnu’ Scott…! Domnu’ Scott…
Lumina bătea și ea tot în gol, Scott nu era nicăieri, putea să și jure că nu era, putea să jure și că, totuși, nu plecase nicăieri… Doar se foise pe palier în fața ușii lui toată noaptea, știa că e acolo, îl auzea de afară, auzea o muzică de neînțeles cum ieșea dincoace tot și toate, de parcă o transpirau pereții. Apoi ea coborâse doar câteva minute în grădină, atât. Unde putea să dispară? Doar nu se topise?
Telefonul sună deodată. Tresări. Se apropie de policioară și săltă receptorul.
- Unde e Scott? Dă-mi-l la telefon, răcnea Bert.
- Nu știu unde e. Nu-i aici. Nu știu… Louise plângea. Dispăruse fără niciun înțeles, așa cum fără înțeles păreau să fie toate poveștile lumii.
- În fine, nu mă interesează prea mult în clipa asta. Pe Bert îl enerva mâțâiala femeii. Vreau manuscrisul! Știi să împachetezi și să trimiți un manuscris aici, la New York? Sau mai bine, știi cum arată un manuscris?
Se apropie de birou. Pe masă, lângă Remington-ul negru păcură erau rânduite unele peste altele coli albe pentru scris. Fuseseră atinse cândva, le observă, aveau colțul un pic ridicat, cineva le prinsese între degete și le trăsese, ori poate le scosese din ceva ce antrenase peste ele o presiune trecătoare. Păreau electrizate, se lipeau una de alta de pacă s-ar feri, așa cum fac frunzele mimozelor, de impudoarea cu care cineva le-ar fi putut desface. Sau răsfoi. Dar ele știau că nu existau motive pe lume ca cineva să le răsfoiască, pentru că erau albe și pure, fără urmă de de cerneală, de scris, de stratul urban pe care o civilizație avansată îl ridica zilnic, ceas de ceas, peste ele. Erau rasa primitivă și pură, de sclave albe supuse samavolnic expansiunii coloniale a negrilor - o civilizație prolifică și necruțătoare ridicată din cerneală. Acum erau din nou libere. Și nimeni nu știa să spună care putere de pe lumea asta le dezrobise. Nici Louise.
- Mă tem că nu aveți un manuscris, răspunse ea. Nu există un manuscris. Ce există e doar un braț de foi albe care șade acum pe birou la dânsul. Lângă mașina aia neagră.
- Care mașină?
- Mașina cu care scria.
Trânti telefonul în nasul confuz al lui Bert. Era amărâtă. Apoi - singura impolitețe pe care o comise în toată viața ei dedicată serviciului în casa cea mare - trânti și ușa unei camere în care nu se mai afla nimeni. Vântul ridică perdeaua prin fereastra deschisă. Doborî de pe birou un șir necuprins de coli. Un șir de coli de scris albe, netede, ușoare ca prima zăpadă depusă anul ăsta peste Washington Square.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu