luni, 10 iulie 2017

Vis, 10 iulie, București

  Într-o cameră care seamănă mult cu sufrgeria de la Craiova (casa copilăriei), poate chiar este, sau e replica ei onirică. Tot felul de lucruri vechi sau mai degrabă art-deco: un radio, un bibelou de sticlă roz "încețoșată", sablată, reprezentând două trupuri îmbrățișate... O cameră frumoasă, așa aș numi-o. Are patina vremii și culoarea arh. Gabriel, arămie. Urmează să plec într-o călătorie, nu lungă, poate chiar până la Carpen unde se pregătește ceva. Haine, bluze pe care trebuie să le iau, puse vraf deoparte, miros a curat și-a levănțică. Pe măsură ce orele înaintează - încet - fiecare din casă își vede de treburile de făcut dimineața. De exemplu, cineva care seamănă cu Costi (un prieten de demult, din "vechea gașcă"), altfel decât Costi de demult, o variantă al lui îmbunătățită, ajuns bine: e redactor, chiar director al unui post radio, are prestanță, greutate, strălucire și își face de lucru în camera asta retro, de unde se pregătește să citească în direct, de la un microfon ascuns în biroul art- deco, în lumina art-deco, din fața rechizitelor așezate acolo art-deco, un comunicat de importanță crucială - în genul ăluia "peste câteva momente vom transmite un comunicat foarte important pentru țară...". Are discursul scris pe o foiță în genul celor pe care curge un cod morse, poate astfel va fi transmis și discursul... Pentru că eu, din fața biroului nu-l aud și tare aș vrea. Hai, nu te găbești, îmi zice mie. Am puțină treabă îi răspund. Știi, spune, am visat ceva mișto, să-ți povestesc... De ce nu-ți scrii tu visele, îl întrerup eu, ar rămâne undeva scrise iar tu ți-ai descărca memoria de amintiri abuzive. Ah, n-am timp, nu-mi permit să-l pierd. Fă-ți, zic, e un câștig, nu o pierdere...
... Acum chiar că mă grăbesc, pentru că trebuie să cobor să plec, poate chiar cu mașina - iar hainele pe care am să le iau cu mine nici măcar nu le-am ales, iar Maria îmi propune tot felul de variante ciudate. Uite, zice, ia-ți bluzica asta (o bluză într-adevăr frumoasă, de-un albastru electric). Maria, zic, e luna iunie aproape iulie, ce să fac cu bluză de melană pe mine, că mor de cald... Ea umblă cu câteva haine de-ale mele împăturite sub braț - ceva alb strălucitor și încă câteva chestii - în timp ce trebăluiește prin bucătărie. În timp ce mă țin după ea să mi le dea, căci nu-și dă seama că le luase și le poartă așa, cu ea.
Cobor. Afară, în fața Stomatologiei de e Calea București e grupul meu de fete de la cursul de dans contemporan, niște drăguțe, merg și ele cu mine. Cumva din una în alta, mă pregătesc să merg cu mama (Mira) la întâlnirea prețioasă cu niște persoane interlope. În sensul că acest bărbat pe care urmează să-l vedem face parte din marea clasă rafinată a unei mafii locale și dă o sindrofie. Nu înțeleg de ce-mi ia așa de mult să mă pregătesc, sunt încă în mașina care ne-a adus la locul cu pricina - un restaurant sau o cofetărie elegantă, albă - și tot mai stau să-mi aplic în oglindă o pudră albă pe față și pe păr și pe tâmple, mai mult un praf alb. Încât mama, nerăbdătoare, face gestul inelegant și lipsit de stil să mă strige de la masa unde deja fusese invitată să se așeze: Haide Iulia, ce stai atât de mult să te pregătești - de parcă aș fi un copil de 12 ani pe care te simți obligat să-l scuzi musafirilor. Cobor din mașină și iată, sunt în pragul unei construcții bizare mai degrabă, albă, cubică, cu scări pătrate înscrise în acest cub. Copiii trebuie să stea acolo, spune personajul interlop - și el îmbrăcat în alb, spoit cu alb pe la tâmple - și-mi arată un loc sus în vârful celor două trepte, în stânga intrării, ca și cum (acum, când scriu îmi dau seama) ar fi treptele unui mausoleu, o ciudățenie din aia care se află prin cimitire, ca o casă. Urc și stau pe o banchetă simplă săpată fix în piatra albă a ultimei trepte. Lângă mine mai sunt două doamne, una are mâna răsturnată peste locul unde o să mă așez, îi iau brațul și i-l pun în poală, doama îmi înțelege umorul, are chiar reacția potrivită, adică-mi face loc să stau, pare de treabă. Privesc ușor în jos la mesele acoperite cu un baldachin din pânză ușoară, albă, unde tronează personajul, unde s-a așezat și mama. Mai e o vitrină frigorifică în față, dar tot pe partea cu treptele, adică alături de locul meu. Mă apropii de ea, raftul de sus e plin cu prăjituri cu foi, cu straturi cafenii și gri de ciocolată, ness... În spatele lor și al vitrinei e amprenta lui Ș. sau nu știu cum să-i zic, premoniția, senzația că e el acolo, în adîncimea salonului, sau că urmează să apară, sau așa ceva...

P.S. Azi către seară am vizitat, absolut din întâmplare (treceam prin fața ei și-am intrat), Casa oamenilor de știință, fosta casă Assan din buricul Bucureștiului (Romană). Muoaaamă... (cine a fost pe-acolo knows what i mean).  Deci, să zicem că prima parte a visului, cu exhibiția art-deco s-ar putea explica așa. Și de aceea cred că mental scanez cam pe o rază de 12 ore în avans, de aci efectul de "premoniție"...

Niciun comentariu: