Mai întâi, visam o stradă... Am zis: Foarte bine, visez o stradă, și m-am întors pe partea ailaltă. De fapt, toată ziua (mă rog, foarte des noaptea) visez eu o stradă, am numeroase vise cu străzi (oare de ce m-oi fi apucat eu să scriu postul ăsta, unu că nu interesează pe nimeni ce prostii visez eu, doi că e tare greutz să povestesc așa ceva, mă rog).
Doamne, era o stradă chiar minunată pe care se înșirau case de arhitecturi, nu stranii, nu Frații Grimm ori G. Marques, nu cum te-ai aștepta de la un vis absolut minunat, nu, ci ahitecturi logic lizibile, arhitecturi pe care le poți parcurge în detalii încântătoare în anumite spații omenești. Ciudățenia e alta: fiecare casă plantată pe stradă părea să aparțină geografic dar alandala, de regiuni certe: ce-are a face de pildă o casa din Granada cu una din București?
Da, realismul ori realitatea amănuntelor a fost încântarea de fapt în visul ăsta: câteva vincluri prăfuite la una vopsită în ocru, o cornișă grațios alcătuită ieșind din umbra formată de colțul casei vecine la alta, toate astea complicând sentimentul că am apăsat material gardurile lor acum două ceasuri...
Mi-a plăcut mai ales una, joasă, pe un singur nivel (să spun că aproape toate celelalte se înălțau pe două caturi, lăsau mici alei între ele, desparțite de grădini, garduri vii, frunze... am recunoscut în spațiul larg al unei curți, între rămurele înfrunzite de gard viu pitic stropit cu puțină rouă, o piscină clipocitoare... senzația dulce că apa era caldă, la un pas mai departe de mine - o mică distanță aproape intimă între mine și ea - cu spumă și balonașe de săpun... ce-o fi căutat săpunul acolo, uitat în piscină? - și mi-am zis: Aaa, asta e piscina aia, care era aici atunci... (- care atunci?) plina cu apă nămoloasă, urâtă (și am revăzut piscina plină cu apă nămoloasă, urâtă, pe urma s-a șters, na!, ca-n vis), ce frumos, au avut grijă de ea, o să vin să mă rog de ei, poate mă lasă și pe mine să înot dupa ce mă fac sănătoasă...)) ...
...asta, pe un singur cat avea pridvor format din arcade cu arce romanice, din acelea în plin centru, era cu totul o alcătuire calmă, umbroasă și mă tenta să intru acolo sub coloanele ei îngroșate...
Apoi am ajuns într-o piață de chivuțe, mai târziu se vor foi printre ele gardieni, apropiata tensiune a unei razii banale, aproape zilnice - pentru chivuțe: motiv curent de panică, dar mă grabesc, căci, pînă una alta m-am apropiat de una, ori ea m-a chemat, avea pe masa de piatră o grămadă mică de minunății, mi-a întins o chestie ce n-am înțeles... semăna cu un tel - Ce să fac eu cu un tel? - m-am uitat atentă era de fapt o mîndrețe dintr-o pînză elegantă, fermă - semăna cu țesătura de brocart - cu încrustații de cristale mici, toate astea desfăcîndu-se în ciucuri prelungi, compunând în totul și în mod logic un tel... Ia-o, ți-o dau iefin, ia-o să mă scap de ea pînă nu vin ăștia!... am luat-o (ieftin e-adevarat, sau l-am luat, am stabilit ca era un tel)... părea o piață din Orient, mai erau risipite pe-acolo multe movilitze cu mândretzuri, cu forme și culori care mă amețiseră un pic.
Sentimentul apăsat al volumelor pe lângă care călcam și pe care le priveam atât de furată, încât mi se umpluse gura de apă, jinduiam cu patimă să intru, să ciocănesc la două-trei porți - care-mi plăceau peste măsură, cine poate locui în frumusețea asta?, cine o fi fericita? (sau fericitul?), ce suflete de oameni mișto?, cât de frumoși să fie ei?... și sentimentul că aștept ceva, mereu aștept ceva în timp ce mă plimb prin oricare vis al meu, habar n-am ce, să pice luna, să vină mama, să se întoarcă bunica (dusă de pe lume), să se facă tata bine, să plec, să mă întorc, să vina el, să plec cu el, e de fiecare data bine la mine sus în casă și de fiecare dată mă trezesc plângând că n-am rămas (unde?), că trebuie să mai aștept, că vine, vine sigur, ori că se întoarce, se întoarce sigur!
