duminică, 30 martie 2008

Despre spumos si comercial cu actorul Nicolae Poghirc


Pe monitorul din foaierul TNC mor sub ochii mei două vise: al lui Romeo şi al Julietei sale. Spectatorii aplaudă şi le învie cu apă vie pentru ca actorii, tăiaţi din carnea visului şi iertaţi de vina de-a muri în fiecare seară să se poată întoarece cuminţi în culise.

- Nicu, dacă eşti prea obosit, te întreb mâine.
N.P.- Lasă-mă 10 minute să mă schimb şi întreabă-mă azi.
- Cum e să joci Shakespeare la greu? Azi "Romeo şi Julieta", mîine "Măsură pentru măsură"...
N.P.- Shakespeare e autorul pe care l-am jucat cel mai mult. Sunt norocos. E o bucurie un rol în piesele lui, e generos cu actorii- actor va fi fost şi el- e generos cu scena, pentru că are multe răsturnări de situaţie, ştii doar... Am început cu roluri de mică întindere şi am jucat cel puţin în 7 piese: "Henric al 6-lea", "Visul unei nopti de vară", "Regele Lear", "Îmblânzirea scorpiei", "Timon din Atena", "A 12-a noapte", "Măsură pentru măsură", "Romeo şi Julieta"- Sunt chiar 8.
- Deci de opt ori Shakespeare şi de doua ori Shakespeare şi Silviu Purcărete: "A 12-a noapte" şi "Măsură pentru măsură". Eu mi-am luat un obicei de la ultima montare a TNC - "Măsură ..." : când iau un interviu cuiva din teatru, îl întreb cum a fost, cum e să joci la Purcărete?
N.P.- Purcărete e un tip răbdător cu oamenii cu care lucrează, fără ca asta să excludă exigenţa; la fel ca domnul Shakespeare, e generos cu actorii, comunică bine şi îi înţelege. Ne e drag felul în care "citeşte" el textul, pentru spectacol , nu bate pe detaliu la întâmplare ci mai degrabă merge le esenţe.
E întotdeauna aşteptat cu drag la Craiova. Şi motivul meu personal pentru care abia aştept să se întoarcă e legat de proiectul independent pe care l-am plănuit împreună când ne-am despărţit...
- Eşti misterios, sau ai de gând să-mi spui mai departe?
N.P.- Sunt superstiţios. N-am de gând să-ţi mai povestesc despre asta pentru că e vorba de un lucru foarte drag şi n-are să se mai întâmple dacă vorbim..
Hai să-ţi mai zic una de-a mea: nu-mi schimb niciodată cureaua de la un spectacol la altul. Aşa se face că am pastrat o curea de 10 ani şi o folosesc întotdeauna când îmi permite scena.
Ştiu că vrei să ţi le înşir acuma repede pe toate, dar gata, nici să nu te gândeşti. - Tot din superstiţie...
- Bine. Ce ţi s-a părut ţie personal a fi o supriză de data asta la Purcărete şi lucrul la "Măsură pentru măsură"?
N.P.- Surpriza vine din textul ales pentru spectacolul pe care şi l-a propus: faptul că e uimitor cât e de actual şi potrivit societăţii româneşti de acum, căreia îi lipseşte puterea legii, iar mesajul lui se transmite clar de pe scenă. Cei care vin la teatru şi ştiu să asculte, să privească, înţeleg asta. Vreau să-ţi spun că e anormal ce seîintâmplă pe la noi, e sălbatic şi la întamplare, se fură peste tot, însăşi omenia locuitorilor acestor pământuri respiră din greu un aer nesănătos. Poate de asta oamenii fug ca nebunii în străinătate, pustiesc satele, îşi lasă copii singuri ca să meargă în Spania la căpşuni ori în Italia la muncă prost plătită, dar infinit mai bănoasă ca pe aici. Emigrăm masiv, aşa cum plecau irlandezii în America viselor lor acum un secol. Dar asta e istorie, iar la noi se petrece acum. Totuşi e trist în lume...
- Dacă te întreb acum despre proiectele tale independente legate de teatru, terminăm sigur cu tristeţea. Spune-mi ce mai coci?
N.P.- N-am să-ţi spun ce gânduri mai am, pentru că ne lovim iarăşi de superstiţia numărul unu. Aşa că nu vorbesc niciodată despre ce am în plan să fac ca să nu-mi omor gândurile din faşă. Dar cred cu tărie în proiectele particulare, pentru că aşa văd viitorul teatrului.
Problema de fond a teatrului în Romania e din două puncte: întâi sistemul învechit şi, în al doilea rând, lipsa spaţiilor de cultură. Underground-ul sau caffe-theatre, cum vrei să-i zici, e foarte bine că există şi e o soluţie, dar nu e singura. Există strada - strada e generoasă - şi mai sunt atâtea locuri care rămân neluate în circuitul public al culturii. Ştii cum e Theatre du Soleil. Ariane Mnuskine a făcut acolo acum 50 de ani un teatru cu toate acareturile lui dintr-un depozit de muniţie nimerit la periferia Parisului. Şi ghici ce s-a întâmplat? Au apărut în puţin timp, alte patru teatre pe lângă el. Cernoziomul bun, pe-acolo, rodnic. La noi acasă, din acelaşi tip de spaţii facem orice. Orice altceva. E problema celor care activează în domeniu, de la cei din ministere, până la slujbaşii de pe scenă, nu sunt tenace, nu sunt visători, rămân blocaţi în eterna problemă a banilor şi uită că nici un Mecena nu investeşte din start în ceva ce-i rămâne necunoscut, ceva ce nu-i e făcut cunoscut de noi, ăştia care slujim teatrul şi putem veni cu propuneri felurite.
- Şi în ipoteza asta, a unei mulţimi de proiecte independente, crezi că se vor înghesui oamenii să vadă teatru?
N.P.- Cred că da . Oamenii îşi doresc teatru. Am rămas uimit când, de zilele Craiovei, aproape că au rupt uşile sălii de spectacol; voiau să-şi vadă vedetele, să se distreze în acelaşi timp, să se bucure. Şi teatru se poate face pe toate categoriile, pe toate gusturile, pe stradă, în scenă, în caffe-bar, în biblioteci, oriunde există plăcerea jocului.
- Ştiu că ţi-ai împlinit de curând un vis. A fost să fie la Brăila un proiect al tău mai vechi.
N.P.- A fost la Brăila după ce s-a concretizat, adică s-a jucat, mai întâi la Râmnicu Vâlcea şi la Craiova. E vorba de "Amintiri din copilărie", un spectacol foarte drag. Partea cea mai frumoasă a fost, de data asta, că, într-un teatru cu istorie cum e "Maria Filotti" din Brăila, eu am adus în scenă un spectacol cu 1/2 din distribuţie formată din elevi ai Liceului e Artă din oraş, e adevărat, toţi la clasa de actorie. Nu-ţi mai spun că şi rolul principal l-a jucat o fată de clasa a 9-a. Când i-am spus directoarei că am de gând să aduc în scenă copii m-a privit aşa...şi a ridicat din umeri şi sincer, puţini au crezut atunci că va ieşi din asta o chestie onorabilă. Şi totuşi, cu toate deplasările mele Craiova-Brăila, cu toţi scepticii care dădeau târcoale, premiera a ieşit la ora fixată şi toţi puştii au intrat în scenă cu aplauze, alături de actori fabuloşi din Brăila (îl amintesc doar pe Mircea Valentin). Am dat şansa unor tineri să facă ce-şi doresc şi păstrez speranţa că vor fi măcar actori ai teatrului românesc, dacă nu mari actori.
- Concluzia mea la final e că cine vrea să apară la televizor în spoturi publicitare trebuie întâi să rămână pe scenă şi să joace toată viaşa numai Shakespeare. Îmi amintesc şi acum de tine în reclama cu fabrica de creioane. Era un rol mic, dar actorul e mare.
N.P.- E nostim cum ceva de la care nu speri nimic în prima fază, se poate transforma în felul ăsta. La câte castinguri am fost (şi la câte mă mai duc şi astăzi) fără să fiu ales, fără ca cineva să mă vadă în filmul ăsta al lor. Reclamele sunt o chestie spumoasă dar parşivă. Îţi aduc beneficii de imagine nejustificat de mari într-un timp foarte scurt, în vreme ce munca pe scenă îţi ia o viaţă, şi se întâmplă ca lumea să treacă pe lângă tine pe stradă fără să clipească, fără să ştie că tu eşti unul din ăia de la teatru.
Eu n-am să trec niciodată în CV că am făcut reclame şi rămân ingrat la adresa lor, pentru că reclama ţine de zona strictă a comercialului, chiar dacă se foloseşte de mijloace actoriceşti.

Trec pe lângă monitorul din foaier. E mult de când omul de la TEHNIC l-a oprit, atunci când a stins şi luminile din sală. Scena e goală. Trăiască scena!
Vivat Las Vegas!



Articol apărut în ziarul "Înainte"Craiova,31 martie 2008

Un comentariu:

Anonim spunea...

Finalul este demn de formula "Ce mai coci?". Ei, bravos!