Jurnal de Festival, de să-ţi pară rău că n-ai fost la teatru

Festivalul Shakespeare la Craiova s-a terminat.
Oare de ce să v-o mai zic şi eu când poate să o spună (chiar de sâmbătă încoace) toată lumea.
Chiar aşa. De ce să mai cumpăraţi ziarul acesta, când acelaşi lucru îl puteţi afla la fel de bine din toate celelalte (care se vor deranja totuşi să scrie ceea ce scriu eu acum). Iar dacă aţi fost spectatori în festival, stiţi asta fără să v-o mai cânte, de-acuma nimeni: Festivalul s-a terminat!
Dacă n-aţi fost, eei, atunci asta e cu totul altceva: pentru că atunci, de ce v-ar mai interesa că un alt festival, între atâtea altele se termină la Craiova? Există totuşi şi a treia posibilitate: n-aţi fost, şi vreţi să migraţi în Bucureşti (lucru îndoielnic, pentru că azi e luni şi tot olteanul cuminte începe săptămâna de lucru), deoarece, puteţi afla pe această cale că acolo festivalul durează încă vreo 6 zile - adică până pe 18 mai.
În loc s-o ţin tot aşa până mă decid să închei strălucitor acest articol strălucitor, poate că mai bine ar fi, de vreme ce tot m-am apucat să scriu, să recapitulăm, barem, nişte lucruri pe care le-aţi văzut (dacă le-aţi văzut) şi le ştiţi prea bine.

Marţi, 6 mai, apare la Craiova pe scena mare trupa Teatrului Malîi din Sankt Petersburg cu "Regele Lear" al laureatului Premiului de Stat al Rusiei în 1993-Lev Dodin.
Un program de festival stă atârnat de uşile teatrului în premanenţă, ca Biblia lui Luther, dar pe care, tot timpul pe fugă, n-apuc să-l citesc atentă niciodată. Aşa că fără să ştiu nimic din ce-am scris mai sus, mă nimeresc în sala TNC - târziu şi după ce s-a stins lumina- când, pianul din stînga scenei ambalează patru mîini, un sărut pe frunte (dat de Lear bufonului cântăreţ) şi o întâmpinare în alb. Prinţesele -în alb, în alb şi Lear, şi tronul regal, aşezat cu spatele la public şi închipuit ca un atotstăpînitor, dictatorial fotoliu de regizor -tot alb. Aşa încât, împărţirea averii şi a iubirii declarate de fete tatălui tiran se va desfăşura ca o probă de casting pe acompaniament de pian-bufon, până când Cordelia recunoaşte: "Nu-mi pot răsturna inima în gură!" În schimb, asta voi face eu la final după aplauze când, în foier, trebuie să-l întrerup pe Emil Boroghină din aparteul cu Ludmila Pantajoglu: "Lev Dodin poate fi găsit?" - "Du-te în holul de regrupare".
Dodin, culmea, are timp de întrebări şi răspunsuri:
- De ce început şi final de spectacol în alb? Iar fetele lui Lear poartă alb în pemanenţă...
L.D. - Ştii că albul e culoarea tragediei. Şi-i singurul aspect cromatic ce rămâne absolut sub lumina soarelui, atunci când toate celelalte culori, arse, vor fi mutilate, decolorate, modificate. Cordelia, nici ea nu-şi schimbă substanţa, indiferent cât o va arde lumina. Celelalte două, Goneril şi Regan au parte numai de un destin tragic.
- Dar nuditatea, în partea a doua a spectacolului, în ghettoul dezmoşteniţilor, unde toţi: Kent, Tom, Gloucester, bufonul, Lear însuşi nu mai poartă nici o culoare -doar culoarea pielii lor murdărite de noroi?
L.D. - Ca omul în faţa sorţii lui, fie el rege ori măscărici. Iar destinul e bineînţeles, caracterul omului; fiecare şi-a jucat destinul conform propriei alegeri. Lear, deşi tragic, nu moare ca un tiran ci împăcat cu el, cu fata şi cu soarta lui.
Adică, "redevii ce ai pierdut şi soarta e cumva învinsă" îmi va răspunde două zile mai tîrziu pe scena mică TNC, Michael Pennington - unul din marii actori ai lui Hamlet. Pennington în recital cu "Nobile William"- joi, 8 mai.
Dac-ar fi să caut echivalentul cinematografic al acestui studiu-discurs pro domo, aş alege "Looking for Richard" de şi cu Al Pacino. E o comparţie care nu mă ajută cine ştie ce ca să-l descriu aici pe Michael Pennington: nu te pui uşor cu Pacino pe care-l ştie toată suflarea planetei, chiar şi aceea nedusă la teatru. În plus, Pennington face one-man-show, unul fin şi adorabil, căci omul are umor. Şi să descoperi că Shakespeare e porcos, xenofob şi sexist începând cu timpuria "Comedie a erorilor", mi se pare un demers de o savuroasă corectituduine, atunci când adaugă alături că mulţi proprietari de teatre din vremea aceea deţineau şi bordeluri-ca un fel de dependinţe.
Shakespeare la The Theatre, Shakespeare la The Globe pe care-l fondează în 1599 cu vechiul mobilier din vechiul Teatru, şi tic-tacul pendulei între viaţa sa uimitoare şi fraze de teatru pe care M.P. le interpretează în două şi chiar trei personaje, de unul singur. Personaje al căror autor, spune Balzac (şi-l citeaza M.P.) "sare peste sărbători, nu ţine postul Paştelui, vorbeşte urît şi inundă totul în cale ca o vegetaţie".
Pe coridor, la ieşire, un apel ratat. Sun înapoi: prietenul meu mă zoreşte în telefon - "Acuma te uiţi după Boroghină, nu-i aşa? Ce cauţi tu la teatru când Boroghină e cu mine la bere?". După cum îl cunosc, chiar nu mă mir. Dar era evident vorba de un alt Boroghină, Radu pe numele lui, şi bancul se fumează cam prea repede.

La unul din workshopuri- cel de marţi seara, Julieta din Sankt Petersburg (studentă a Academiei Teatrului de Stat), vorbeşte prin perete cu Romeo, peretele e Romeo şi ea e în stare să învie pereţii de dragul lui. Nu m-aş fi mirat să-l învie şi pe el dacă spectacolul lor studenţesc ar fi continuat până la final. Am plîns sincer de frumuseţea scenei balconului, chiar şi eu i-aş fi zis Julietei -o bucurie de actriţă- "Noapte bună, toată noaptea"
Cei de la Şcoala din Lima mi-au amintit dramatic de "Nunta însîngerată" de Lorca (chiar dacă tema de studiu era "Romeo şi Julieta"), iar Ruxi Chelaru şi-a dansat durerea - într-un spectacol coregrafic al Departamentului de Teatru Craiova- de parcă era alcătuită din spumă si dantelă.

Prin 2005 când se avansase ideea organizării unui circuit de Formula 1 în România, Kimmi Raikonnen comenta ziariştilor: "Nici o problemă, organizaţi circuitul. Noi alergăm cu plăcere acolo unde ne chemaţi".
În 2008, Robert Wilson, "unul din cei mai importanţi artişti ai planetei", cum va spune Emil Boroghină în discursul final, o trimite pe vedeta de cinema Angela Molina, dimpreună cu trupa teatrului din Sevilla pe scena TNC în ziua de 10 mai, cu o reprezentaţie off festival: "Femeia mării" de Ibsen. (Din motive pe care nu le cunoaştem, Wilson n-a putut alerga la Craiova).
În scenă: decor marin desfăşurat în spatele unu ecran de pânză subţire ce dă tabloului fără actori asperitatea unei acuarele. Ecranul se ridică şi personajele intră cu mişcări halucinante, într-o coregrafie care anunţă rezumativ onirismul spectacolului ce va să fie şi într-o nebunie vizuală cum, într-adevar, scena TNC n-a pupat până acum.
Spre final, înţelegi că show-ul e despre inexistenţa certitudinii libertăţii: "În asta constă frumuseţea ei (monologhează bărbatul). De aceea toată lumea visează să fie liberă. Libertatea e doar clipa când alegi. - Fulgerul. Sau ca scânteia care luminează în timp ce s-a şi stins". Şi ca visul surrealist al lui Dali ce guvernează fiecare gest al actorilor, dispunerea lor milimetric gândită pe scenă, decorurile, lumina (care face toţi banii) şi care-i transformă pe fiecare în porţelanuri gracile aşezate minunat într-o vitrină cu vise - sigur, vise costumate de Giorgio Armani.
Ecranul recade, ca apoi să se ridice din nou în aplauze, Angela Molina îmbraţişează publicul cu braţe lungi ca aripile pescăruşilor, şi încheie cu asta petrecerea de adio a festivalului.
După mulţumiri şi felicitări aduse spectatorilor - "contribuabililor" cum îi numise în deschiderea Festivalului "care le-a fost dedicat", Mircea Cornişteanu rămâne în scenă, ultimul. Ce urmează să mai spună după ce totul fusese acolo expus, afişat, cântat, jucat, parodiat, ricanat, persisflat, şuierat, măsurat şi cântărit, lovit, răsturnat şi recreat, râs şi plâns, povestit şi ţipat, hârşâit şi iubit?
Va spune: "La revedere", cabotin. Bravo! Şi-a gândit scena balconului.

Prin urmare: nu cumpăraţi acest ziar care vă plictiseşte cu recapitulări cultural-inutile, şi veniţi la Festival - peste 2 ani. Ori, şi mai repede, mergeţi la Bucureşti; mai prindeţi câteva ore de cultură - teatrală şi uşor cinematografică: a început Festivalul Filmului European (la Craiova, din 23 şi până pe 26 mai).

Articol apărut în Ziarul "Înainte", Craiova, 12 mai 2008