Been there, done that, got the T-shirt

 4 dimineața. Mă adun de pe drumuri și plec către aeroport. De trei nopți dorm cam câte trei-patru ceasuri, timp nu prea mai e. Acum 6 ore am ajuns de la Grotta di Nettuno de la Cappo Caccia. Acolo mergi fie cu vaporașul printre firidele țărmului, fie cu mașina ca să poți apoi coborî treptele care șuieră (literalmente) de pe peretele abrupt - exact ca marele zid chinezesc - până la buza mării, unde e grota. Am preferat ultima variantă. Am oprit pe drum la Porto Conte ca să văd plaja. O zi înnorată, cred că era pentru că urma nopții cu lună plină și cu flux puternic. Am mers cu picioarele în apa rece, neobișnuit de rece pentru prima zi a lui august. Dinspre capul de nord am văzut atunci cum dădea colțul o pâlnie îndepărtată, plină cu praf, cu nisip, cu ierburi uscate, apoi vântul m-a lovit în față. Un mini-ciclon s-a trezit absolut din senin în dimineața aromată a Mediteranei, m-a răsucit și mi-a umplut tricoul de nisip și de apă de mare; valuri mari pus pe fugă, m-au împins până în spatele unei bărci trase sub pini. A durat 6-7 minute în rafale puternice și a trecut mai departe. Un fenomen cum n-am mai trăit. El a alarmat toată plaja, adică pe cei câțiva gură-cască, apoi o sirenă a început să descânte. Cicale și-au văzut de treabă. Cicale e un popor de insecte care seamănă cu muștele și care urlă agățate de pini, dacă n-au pini, se duc în oricare pom, preferă însă pinii. Sunt absolut nevinovate, nu fac nici un rău și te miri ce rost au pe lumea asta, greierii măcar cântă frumos, dar astea  au țipete de cioară. Cred că o mică zeitate urlătoare s-a fragmentat într-o zi din mânia lui Zeus în milioane de particule și ele zbiară la rândul lor pe coasta Sardiniei pentru că au devenit cei mai nereușiți greieri de pe pământ.
În Grotta di Nettuno e cald, poate în replică la ziua indecisă de afară. E una din cele mai frumoase peșteri din lume, cu stalagmite ca femururi de tiranosaurus rex, și altele care formează verticale subțiri într-o orgă nesfârșit de înaltă. Ating cu podul palmei peretele, cu limba, cu dinții. O doamnă gijulie ia atribuțiile pe care normal ar fi să le aibă doar ghidul, non toccare, non toccare. O privesc. Ce știi tu... Pe un cap de calcar rotunjit, într-o laterală, observ că apa a creat un mic peisaj de pini pitici, ca un fel de camee, ca o marcă distinctă, un mis en abîme. Și peștera îl și repetă din loc în loc, la vedere. Pare straniu, dar e de fapt atât de firesc că apa (singura care păstrează memoria umanități și memoria naturii), a creat asta astfel încât mica intarsie seamănă cu cel mai obișnuit peisaj de copaci de la țărmul Mediteranei. Și revelează o unitate de concepție și de expresie, un consens care te lasă cu gura căscată, pentru că logica lui e perfectă. Există o inteligență a materiei despre care poți citi în cărți. Dar o poți vedea la fața locului numai dacă vrei. Stau nedumerită că nimeni nu observă, nu înțeleg unde se uită toți, de ce ratează ce e important. Își fac poze. Și au grijă să repete: Non toccare, non toccare... Ne orientăm către ieșire. Pe stânga undeva, scheletul din calcar al unui cardinal fără tichie stă la baza unei coloane împunse în tavan. Nici pe el nu-l vede nimeni. Sunt tristă. La o adică, îmi trece. Îi mulțumesc lui Daniel D. Marin că mi-a reușit o excursie frumoasă, bogată, cumplit de obositoare. Am văzut apoi un nuraghe - una din cele zece așezări din paleolitic aflate în nordul insulei, apoi din nou la Alghero, ca să ajungem în Sassari. Și mai apoi, pe jos pe un drum de țară cu vii și cu livezi de măslini sub soarele alb, pustiitor. Soarele iese, arde și după 25 de minute se scutură brusc o mică ploaie de un sfert de oră, asta dacă nimerești o zi imprecisă, cu meteorologie incertă. Am râs fără oprire, pentru că e singurul lucru de care sunt în stare când mor de somn și n-am cum să dorm, cred că asta e o reacție fizio-logică a mea la oboseală - altfel, sare din orice "-logică", totul e o glumă, din orice poți leșina de râs.
Avionul se ridică peste macheta Sardiniei de nord, peste plajele scobite de apa din ce în ce mai adâncă - și chiar vezi diferența de nivel prin degradeul de culoare, de la albastrul turcoaz la albastrul marin, adânc, tulburător - te gândești ce simplă e detașarea asta de la ceea e mare, imperios și te afectează - ca un nou țărm, ca o nouă viață, ca un nou pământ, Terra Nova - la ceva atât de mic, un desen din palmă, demistificat, nenecesar, definit doar prin semne, o simplă hartă. Cadrilatere de pământ care a fost arat, așezări umane mici ca niște dopuri de plută... Profit de locul meu de lângă hublou, ce noroc! Apoi, cerul deasupra, cerul dedesubt. Cerul de jos e o farfurie plină ochi cu apă curată, prin care plutește un albuș diluat de nori, și ei curg unii pe sub alții până amețești, până adormi...
Un drum în aer de două ore. La 11.47 roțile ating pământul, lin, subțire, simplu. E un avion plin de români. Pilotul anunță în microfonul de bord: 'Am aterizat pe aeroportul Otopeni, cursa Alghero-București s-a încheiat, este ora 11.48'. Nimeni n-a dat vreu semnal însă toți, absolut toți au ridicat mâinile și au aplaudat tare, limpede, fericit, ca să se știe. Am plâns. Un copil a țipat de bucurie. Cred că și dacă era în burtă la mamă-sa țipa, țipa în mă-sa. Am să țin minte toată viața acest singur fapt, că nicăieri în lumea asta cineva nu o să facă ceva asemănător. Suntem proști, bătuți în cap, atavici, dar nimeni n-o să ne poată lua asta, emoția. Iubirea.
Atunci, Cristos a zis Magdalenei: Iertate îți sunt păcatele, că mult ai iubit.