Azi

 Plouă. Prin fața ferestrei, asfaltul ud oglindește mașinile. Pomi de sticlă alături, încă fără frunze. La zebră, o bătrînică ușoară cu o plasă roz a ridicat bastonul și valul de mașini s-a crăpat la mijloc. Moise. Nici o legendă urbană.
Am o pungă de arahide în ciocolată din care ronțăi una câte una, după ce mai întâi le secționez cu dinții din  față. Tata mi-a adus într-o zi, demult, venind dintr-o delegație de la București, niște arahide ca astea. Țin minte că erau două cutii mici de carton colorate, pline ochi cu niște bobițe negre cum eu nu mai gustasem, pentru că era marfă rară pe atunci, doar Bucureștiul și magazinele "shop" cunoșteau pe vremea aceea delicatese ca ele - și că m-am săturat repede, misiunea mea era să colorez o carte la măsuța din dormitor, așa că am scăpat repede de bobițe. Eram așa de fericită în zilele când îmi doream atât de tare asta, încât îmi ieșea! Sau mă îmbrăcam cu rochiile mamei și îi încălțam pantofii cu toc subțire. Asta nu e cine știe ce mare lucru, toate fetițele îmbracă rochiile mamelor și le încalță pantofii, întotdeauna prea mari. Dar pentru fiecare fetiță lucrul ăsta înseamnă ceva nemaipomenit, și important, și nesperat, și frumos. Fiecare bobocel își imaginează cum va fi mai târziu când va fi iubită și admirată, elegantă, poate la fel de mult ca mama. Oare copii fiind, investim fără măsură într-un singur reper, reperul părinților noștri? Și apoi îl vezi pe tata țipînd la mama, îi vezi pe ai tăi certîndu-se, prostindu-se ca niște adulți adevărați, și tot ți-i dorești pe ei reper unic, și mai înțelegi fără să înțelegi că ai nevoie să existe reper ca să depășești reperul. Depășit cum? Adică, te pomenești țipînd la prietenii tăi și nu știi că faci ceva ce ți-ai promis că o să depășești? Asta înseamnă?  Și faci câteva prostii care nu îi privesc pe tata și pe mama, căci sunt ale tale. Sau îi privesc?
Citesc o carte. Și mă doare. Scrie despre mine. Cu toate că nu scrie despre nimeni. Mi se pare că am citit zeci de cărți cum e cartea asta înainte. Deja știu povestea pentru că e aceeași. Scriitorul, un rus, a avut și el pe tata. Și pe mama. Și a scris totul de la capăt ca și cum numai el i-a avut pe ei părinți. Și a murit și a înviat. Și a mai descoperit și niște cuvinte care l-au salvat. Apoi, el s-a supărat pe ele și le-a șters, le-a ars. A descoperit viața din spatele lor și a zis: " De fapt, eu am fost cel orb. (Tatăl lui de împrumut, cel vitreg, cu care mama lui se măritase mai târziu, era orb). Am văzut cuvintele, nu prin cuvinte. E ca și cum te-ai uita la geamul ferestrei, și nu prin el afară. Tot ce e esențial și efemer e reflectat de lumină. Lumina aceasta trece prin cuvinte ca printr-o sticlă. Cuvintele există doar pentru a lăsa lumina să treacă prin ele..." (Ce ciudat, am citit asta abia la o jumătate de oră după ce am terminat de scris ceea ce văzusem eu la fereastră, pe bătrînica aceea. Nu-i ciudat? Cum lucruri pe care le citesc afară, în lumină, precum pictorii impresioniști, și pointiliștii ((oi fi fost vreunul de-ăsta!)), apar pe pagina cărții scrisă de un rus acum patru ani, la o jumătate de oră distanță... Nu, nu e ciudat, am aflat de la niște învățați că îngerii planetelor guvernează cele cinci vocale de bază - fără ă și î, acestea nu se știe de unde vin, probabil din vremurile zeilor uranieni- și că îngerii constelațiilor zodiilor guvernează consoanele. Și că e imposibil să inventezi o vocală nouă pentru că ar trebui mai întâi să creezi o planetă. Imaginează-ți cum ar fi să inventezi o consoană! Ai schimba ordinea în univers, s-ar crea curenți aer și am fi cu toții măturați în altă parte...!! Hai să continui citatul cât e cald, altfel îl pierd.)  Și mai zicea așa scriitorul rus: "...Precis zâmbești: desigur, ăsta sunt eu - mi-am dat cuvântul să nu mai scriu niciodată nimic, iar acum mă gândesc că, dacă o să mă întorc, o să scriu o carte..." (când o să se întoarcă el de la război, acum îi scrie scrisori iubitei lui, tot scrie ceva, deci cam minte că s-a lăsat de scris, ah, mereu îl întrerup pe măgar). Deci: "...poate o să scriu o carte. Sau poate că n-o s-o scriu. Nu are nicio importanță. Ceea ce trăiesc aici e mult mai important decât o sută și o mie de cuvinte. Spune-mi, cum să transmit prin cuvinte această dorință covârșitoare a mea de a trăi, care mă biruie pe deplin? Sașenka mea! Nu m-am simțit niciodată atât de viu! Am privit afară pentru o clipă: e o noapte cu lună, cerul e strălucitor, înstelat și seamănă foarte tare cu fericirea. Am mers puțin, mi-am dezmorțit degetele. E o noapte uimitoare. E o lună așa de mare, că poți să și citești! Aruncă reflexe strălucitoare pe baionete. Corturile sunt luminate de ea... Știu că scrisoarea asta, odată scrisă, o să ajungă cumva la tine, dar una nescrisă o să dispară fără urmă. Și de aceea îți și scriu, Sașenka mea!"