Memento. În, practic a doua zi de primăvară

  Spune bine prietena mea Raluca, trăim cea mai bună dintre lumile posibile. Așa că voi continua să dau altora ceea ce mi-a lipsit mie. Da, probabil asta fac demult... Ei, e timpul să recunosc. Mi-a lipsit bucuria părinților mei când eram copil. Mi-au cumpărat zeci de dulciuri ca să ascundă că nu se puteau bucura. De mine, de ei înșiși. Tata spunea, nu-i mai lua dulciuri că-și strică dinții. Mama nu spunea nimic, probabil  că nici nu-l auzea. Mama nu putea înțelege de ce ar fi bine să trăiască întâi pentru ea ca să poată fi bucurie și pentru mine, și pentru alții... M-am îndopat până m-am îngrășat rău pe la 14 ani. Am înțeles mult mai târziu de ce. De ce mă plictiseam în prezența lor. De fapt nu era plictiseală, era sufocare. Mă sufocam.
De câte ori voi fi doborâtă de această sufocantă lipsă de bucurie, mă voi ridica și voi lupta. Și o să-i iert pe toți cei care stau împotrivă.