Vis 2, 27 aprilie

... Sună ceasul. E foarte târziu, totuși, se întâmplă să vreau să mai ațipesc. Sunt chiar hotărâtă. Și ațipesc... Iată, sunt într-o bucătărie în fața unei mese extrem de înguste, ca o masă de călcat, și lungă, aproape numai o scândură, apropiată de peretele din față, cel de la răsărit; se face că m-am obișnuit într-atâta cu ea, că nu o mai găsesc așa exagerată. O trag, apoi o apropii iar de perete pe lungul ei. Pot chiar să și mănânc pe ea, dar mai mult îmi scriu temele. E și mama Mira pe acolo. - Merită să-ți aștepți bărbatul chiar de întârzie, când te strigă el, e chemarea destinului, zice cineva, poate mama... Buuun, atunci să ne vedem de treabă. Îmi pregătesc temele, sunt studentă și deja asist cu colegii mei la procese, batem sălile de ședință, pe unde se nimeresc unele mai răsărite, mai de Doamne ajută... Tata e mereu plecat. Înainte să ies cu colegii care mă așteaptă, el mă cheamă în casa din curtea judecătoriei, aceea care seamănă cumva cu o seră, iar acoperișul ei e vopsit în albastru puternic. Stă acolo mai tot timpul... În urma unui proces în care el fusese președinte de ședință se alesese cu un renume, acela că un mare jurist al vremii îl considea de atunci copilul lui spiritual. Și așa îi rămăsese și numele, nu îl mai chema de atunci Popescu, ci Starco. Oare pe mine mă cheamă, prin urmare, Iulia Starco? Sună aiurea, parcă aș fi pasăre... Tată, mai repede, că mă așteaptă oamenii ăia în curte ca să mergem la treabă. Eh, zice el, dacă ar ști ei ce comori de arhivă zac ascunse în sala asta unde nu prea intră cineva.  E o casă care nu atrage pe nimeni, pereții ei sunt goi, și totuși...
 Îi simt pe cei de afară cum se enervează așteptîndu-mă, cum își dau coate, îi simt... Tata se pregătește să îmi dea niște notițe de ședință pentru președintele altei curți, unde eu trebuie să-i târăsc și pe colegi înainte de a merge la ale noastre. Par cruciale ca importanță, de aceea au prioritate, el le elaborează chiar acum, timpul se târăște, mă impacientez...
 Acasă, mama împăturește rufe, pe unele încă le mai are la spălat. O strig: pe micul coridor din fața sufrageriei e o seră minusculă, cam cât trei-patru glastre de flori la un loc, pe tulpina uneia apăruse, în sfârșit, aspida! E ca un dragon mic și cenușiu. O așteptam demult, mă simțeam mereu mai inconfortabil știind că ea stă ascunsă pe acolo de prea mult timp, pierdută în această regiune. E foarte periculoasă, deosebit de otrăvitoare, cu toate că e mică. Mă uit la ea. Apoi, i-o arăt mamei. Te rog să nu cumva s-o atingi. -  Bine, dar cum o duc afară, mă întreabă cam indiferentă. Să nu cumva să-ți treacă prin cap s-o cari cu mâinile afară, o ameninț cu degetul... Fii foarte atentă, îi zic, să nu  crezi că poți să glumești cu asta. Pare că știu ce spun. Și pare că știu ce am de făcut...