Vis, 19 ianuarie, București

Vis de dimineață, după ce ațipesc un pic... Petrecere la noi. "La noi" înseamnă o vilă cuprinzînd una din camerele casei de la Carpen - camera de vară - și alte câteva dintr-o construcție pe care nu am mai văzut-o. De fapt, am văzut-o abia azi când transcriu acest vis (de acum câteva zile) azi, într-un filmuleț de pe net. Compoziția arhitecturală culminează cu adaosul a două piscine la "mix"-ul descris. Așadar, "la noi" vin în după-amiaza dată câteva familii în vizită cu copiii. De cel mai năzuros dintre ei mă agăț eu. Ceilalți rămân cu părinții lor, însă nu știu de ce ăsta micu' a vrut "cu mine". Hai la piscină! Mamă-sa mă aude și-mi spune că nu are voie la piscină. "O scald" și eu și, ca să dreg busuiocul, îl iau în brațe și plec cu el la plimbare, să vizităm camerele de sus ale casei. E atât de dulce, că nu înțeleg de ce-i atât de "pedepsit" de maică-sa. O fi mai sensibil, zic...
Sus, pe dulap (care se continuă cu niște prelungiri construite din scânduri de-a lungul pereților paralele cu tavanul - după modelul cuibarelor de la șopru, poate chiar despre ele e vorba, să nu uităm că aici e un spațiu compus). Acolo, pe stighiile care leagă aceste cuibare văd un melcuț mai mărișor suindu-se de pe ele și ajungând până pe albul tencuielii. Pare atât de fragil... De aia mă feresc să-l ating, ca să nu-l rănesc. Pe măsură ce melcuțul ăsta se îndepărtează, făptura lui lunecoasă face ca efectul de perspectivă să fie dat peste cap, în sensul că el depărtându-se, începe a se mări în loc să se micșoreze. Ce ciudat. Cobor la parter cu copilul în brațe, sunt sigură că mamă-sa deja îl dăduse dispărut. Mă întâlnesc cu grupul ei și cineva îmi spune că pierduseră cățeaua unuia dintre musafiri, iar ea e sigur că deja începuse travaliul, îi venise timpul să fete. Trebuie să fie pe undeva ascunsă prin casă... Abia acum pricep ce văzusem. Melcuțul nu era un melc, era un cîinișor plăpând, atât de gelatinos și de ud încât crezusem că-i melc. Mama lui era și ea pe undeva pe aproape, băgată între perete și dulap, mai mult ca sigur, dar de ce atât de tăcută? Îi năștea pe silent mode? Mergem cu toții acolo și vedem acum încă două trei plăsmuiri zgârcioase și mici cât două degete, lungindu-se pe pereți. Da sunt câini mititei, îmi dau seama acum, ca niște alieni pitici...