Vise, 4 februarie, București

   O pasăre pestriță neînchipuit de corpolentă, totuși migratoare pe mari distanțe, cu penaj franjurat, înfoiat, de parcă ar fi o mătură multicoloră de hîrtie creponată. Cioc subțire, coroiat cu care cercetează scoarța copacilor ca ciocănitoarea. Reacțiile ei sunt imprevizibile și iuți, totuși uneori se comportă ca o găină hipnotizată care poate că ar vrea să ciugulescă creierii cuiva cu clonțul, sau doar să i se așeze cuminte pe umăr ca o pisică. Oricum, o ființă mai stranie și mai metisată încă n-am văzut. Simona M., colega mea de la teatru, îmi face cu ochiul în direcția ei și mi-o arată discret ca să n-o sperii, îmi șoptește că vine din cartea lui Mark Twain, că el ar fi semnalat-o prima oară. Ah, Tom Sawyer, zic, acum o recunosc. Da, confirmă și Simona.
Episodul cu pasărea vine după o enervare turbată a mea că nu-mi găseam strugurelul de buze, lăsat precis pe pupitrul uneia din fete, căci suntem într-o sală de clasă, ori ceva asemănător... Niciuna, absolut niciuna nu se deranjase să-mi sară în ajutor în vreun fel, nici minimul de bun simț să se uite la ea pe bancă într-o recapitulare sumară. În schimb, sunt toate absorbite, fiecare de radioul ei personal din care ascultă știri cretine care le umplu de tulburare. Îl găsesc în sfârșit, în culmea nervilor, la una pe bancă așa cum îmi închipuisem. Ce-or fi toate așa de tâmpite...? Și ce, de fapt, mă enerva mai tare? Că nu găseam ce caut sau că sunt ele toate ca niște găini seci?
Alt vis în care îi fac lui o vizită la birou. Sunt în orașul lui în care e și un festival-concurs de teatru al cărui președinte e tot el. Asta, după ce termină munca lui zilnică de la birou, binecunoscută deja de toată lumea. (Nu mai știu, acum când scriu, care sunt relațiile mele cu acest concurs, dacă particip sau nu, dar mai degrabă da).
Ajung puțin înainte să plece. Avusese treabă cu unii înainte de a sosi eu, îi văd cum ies de la el, pe culoarul unde mă aflu, destul de întunecos, de tainic. Merg să-i înmînez un dosar sau o serie de hârtii chitite într-o anvelopă gălbui-maronie. Intru, șed cu el o vreme. După ce ies din birou, regretul meu e că nu-mi putusem prelungi șederea, poate aș fi găsit un pretext, orice, îmi doream să stăm împreună mai mult. Îl doream sincer, în loc de asta, se închisese în el, se reține, se abține să se dăruiască. Nici o surpriză. E exact așa cum mă așteptam să fie. Dacă aș fi rămas...!!!
Deodată, începe să se deruleze a doua variantă a întâmplării. Alternativa. Cea cu mine care rămăsesem, el trăsese adânc o gură de aer, ușa se închisese în urma mea ca de obicei, dar de data asta eu mă aflu în încăpere, e lumină, el zâmbește, e deschis, mă primește, e fericit și liber. Ieșim, mergem unde el e așteptat, mă ține după umeri, e aliatul meu, prietenul meu.
Alt vis în care aștept soneria alarmei de la telefon ca să mă trezesc de tot. Pentru că aș mai sta așa, zăcînd în pat până atunci, minute bune... Mi-e somn... Alarma nu sună. Deci, mă ridic de acolo profitând că probabil mai e mult până va țârâi ea. Vreau să verific într-o scurtă plimbare, în acel cartier ca o aripă rustică a orașului în care sunt, dacă pot găsi un salon drăguț de coafură. N-am chef să-mi spăl azi singură părul, deci ce idee mișto! Ajung chiar repede într-unul pe care-l văzusem la începutul străzii lungi pe care stau. O femeie țeapănă și creionată ca un manechin cu pălărie stă rușioasă la o masă și pare că face recepția acelui loc,  toate programările pe ziua aceea. Pare nefirească, ca și cum ar fi victima târzie a unei îmbolnăviri de meningită. O las să povestească ce-i vine ei și să aibă atitudea aceea tipică, aeriană. La început crezusem că e ceva din caracterul ei care o face mai specială, pe urmă înțeleg totul din atitudinea celorlalte, care pretind că nu e tocmai rândul ei să fie de serviciu... Mă gândesc să renunț, nu am ales salonul potrivit, nu am chef de bătăi din astea de cap, apoi vine o angajată mai plăcută, încep să mă înduplec. Dar mă uit la ceas și-mi dau seama că e târzu și că tîmpita de alarmă uitase să mai sune... Pe drum înapoi îmi dau seama că ea o fi țârâit acolo, în singurătatea de pe noptiera ei, dar eu nu mai eram în preajmă ca s-o aud. Mă grăbesc înapoi. Orele nu sunt chiar atât de înaintate, dacă zoresc, n-o să întârzii unde am de plecat. Pe drumul spilcuit cu copacii aceia pitorești și, pe alocuri cu câte o casă rătăcită printre ei, mi-e bine. A înflorit o tufă de cicoare, iat-o! De unde știu că e cicoare? N-am mai văzut cicoare în viața mea! Ei, da, știu că asta e cicoare, dar informația îmi pică nemediat, din senin și cu certitudinea unui fapt binecunoscut, habar n-am de unde anume. Și chiar că e senin pe aici, călduț, o zi cu soare pașnic, neted. Nu se poate. Un pom înforit! Dar suntem la începutul lui februarie, nu se poate pom înflorit chiar acuma! Are flori roz ca cicoarea de adineaori (da, așa e ea în vis, roz, no comment), doar puținel mai mici și ajurate cu alb, totul e înviorat împrejur, păsărele ciripesc. Sunt într-un tablou vivant din cele exotice, chinezești, pictate pe ceștile de ceai, cu florile lor mari de cireș și aerul sclipitor de primăvară în triumf.
De parcă alunecasem cândva colateral în realitatea parfumată a unui serviciu chinezesc de ceai...