luni, 14 martie 2016

Vise 12 martie, București

   La Carpen, într-o grabă colorată... Da, ne hotărîm în cele din urmă eu cu mama (Sanda) și cu tata parcă, să mergem undeva, eu sunt gata îmbrăcată așa că fâțâiala preparativă e mult redusă, aș fi în stare doar să ies pe poartă, dar vezi, ca întotdeauna, mai apare câte ceva pe ici pe colo. Port o gecuță galbenă de fâș cu pielița subțire, matlasată, cu cusături paralele cu marginea de jos, adică pe lat, și mâneci trei sferturi (așa cum am văzut într-o vitrină zilele trecute și poate mi-a plăcut). O ușoară pierdere de timp există totuși, dar e veselă, e ca într-un film care-ți dă vaga senzație de pregătire pentru un țel plăcut, o vizită poate... Totul se petrece sus, în sala cu coloane...
... Alt vis cu mine care povestesc lui A. de o plimbare pe sub podișorul de pe strada Gării (în vis arată altfel, străduțele se scurg pe sub el în direcții și în sensuri diferite de cele din realitate). Sunt animată, e parcă în preajma sărbătorilor când toate emoțiile sunt mai vii. Totuși, afară e limpede, e lumină de primăvară, pomi înfloriți.
... Alt vis cu C. O. într-o galerie cochetă, luminată prin vitrine de cristal, în genul celor pe care le vezi în Paris, dar aici de dimensiuni mult mai mici, aproape intimă. Până la mărimea holișorului din apartamentul copilăriei din Craiova. Tocmai îmi publicasem cartea în două sau trei exemplare, se face că ar fi o ediție limitată pentru o probă de tipar, un fel de eșantion. Coperta e alandala pictată, nici nu rețin la prima vedere ce redă acolo, nu-s nemulțumită, doar îmbujorată și iată, C. încercuită de două prietene guralive și snoabe, nu înțeleg cum, dar intrăm în vorbă, cred că nu ne putem evita până la urmă... E blândă, e afabilă, e ca o pisică, sunt la fel, nu mă pot abține s-o zgârii ușor cu două vorbe bine plasate, zgârii superficilal, doar o tușă fină și cu urmări imediate. Nu ia în seamă, deci se vrea imprevizibilă. Uite câteva monezi lucitoare pe lângă picioarele ei, le tot strâng, uite încă una, uite și alta de cinci bani, cea mai valoroasă din ele, dar asta nu mai strălucește așa, e mai uzată... Le-a pierdut cineva? C. dă din umeri. Nu râde, îi zic, ăsta e semn de belșug, e de bine când găsești bănuți strălucitori, e-o prevestire sănătoasă. Confirmă dar nu se apleacă, eu strâng în continuare. Mă tot gândesc la carte, e cam puțin lucru că am scos doar un eșantion, când aș fi putut să mă gândesc să fac o lansare, totuși, da.. Mă uit mai bine la copertă, scrie Corianthe, ah, ce-am făcut... Parcă era vorba să încep cu cealaltă, cu aceea cu visele! Deci, mai am o șansă...
   Sunt în camera mea de copil de la Craiova, dormitorul. La biroul mic, caut să dau copy-paste de pe o pagină - poate blogul meu, unei bucăți de text scrisă de mine, într-un alt document mai cuprinzător. Atunci se agață fără să vreau și filmulețul aferent cuvintelor, cu imagini și cu sonor, și cu tot dichisul. Așa că, atunci când deschid documentul, el dă play automat și filmului - un road movie fără de hotar. Mă întreb dacă stă cineva să privească asta. Și așa, oamenii abia citesc pe facebook niște cuvinte scrise pe-acolo într-un text, darămite să se mai uite și la filme... Dar, una peste alta sunt mulțumită, e ceva de bine...
Alte chestii tehnice: îmi apare pe display-ul telefonului un apel pierdut. Când dau să apelez,  realizez că nu e practic un apel, e un link care acum se reactivează (sunt tot la birou în dormitor). Apăs iar link-ul și formează în altă parte, unde-mi răspunde o voce. De bărbat. Mă rog, mai dau dovadă de încă niște inabilități tehnice activând alte asemenea link-uri din telefon. Cred că sunt multe lucruri care se transportă încoace prin intermediul reapelării lor, de exemplu acum sunt cam toți colegii mei de la teatru cu mine aici, în cameră. Repetăm, eu sunt obosită și uit chestii, pretind că nu știu cum le-am ținut minte și pe cele pe care le-am spus...

Niciun comentariu: