Scottie și mașina de scris

      Mâinile i se arcuiră în zbor, își împreunară acolo degetele cu nerăbdare, coborâră ca o ploaie controlată peste tastele mașinii de scris și executară un text de 700 de cuvinte. În numai câteva minute. În numai câteva minute de scris povestea, pămânul și pomii din fața casei se scuturau de muzica proaspătă care picurase peste ele dintr-un cer măiastru care era aproape identic cu cerul de deasupra orășelulului Tarleton unde Scottie se refugiase peste vară…

- Paștele mă-sii, Scottie, mai aștept mult după manuscrisul ăla? Mi l-ai promis săptămâna asta! Vocea lui Bertram schelălăia cu timbrul ei ruginit la capătul firului. Bertram Cartridge era editor coordonator la Collier’s. Când se enerva, stropii de salivă mitraliau peretele din fața telefonului în jerbe de dialect irlandez și se întâlneau cu ciudă pe barbă în jos cu prima transpirație a dimineții aceleiea de vară intensă care îngropase New York-ul până peste cap în aburi de briză sărată.
   Scena se petrecuse acum două zile, aproape imediat ce Scott sosise în Tarleton. Tocmai își despachetase Remington-ul nou nouț. Eh, Remington-ul… Îl primise de curând de ziua lui. Cadoul nu era defel întâmplător.  Pentru că și-l făcuse tot el, după ce-l contemplase timp de două săptămâni zilnic prin sticla vitrinei înstelate a magazinului Bloom. Seară de seară derula un fel de ritual, se umfla în pene gândindu-se că e un obsedat ce dă târcoale obiectului obsesiei înainte de a și-l oferi cu delicii. Sosea în fața magazinului, cobora din taxi, se sprijinea de marginea stângă a colțului placat cu cărămidă aparentă și privea. Îi plăcea să-l admire cum strălucea acolo în culoarea lui negru-păcură ca un Ford dement care avea să zboare fără strop de benzină, cu rezervorul numai vise, pe străzile prăfuite ale unui oraș aproape identic cu cel în care el se va refugia peste vară.
… Cu cinci zile înainte de ziua lui, telefonase la Tarleton. Conacul gemuse sub greutatea soneriei. De parcă era o talangă.
- Louise, te rog să pregătești casa, o rugase el pe servitoarea care se târâse pe coridoarele încinse ale vilei și pe sub enormele ei bucle de păpușă, ca să răspundă în cele din urmă la telefonul agățat în perete. Sosesc miercuri, săptămâna asta. Mulțumesc.
    … Cu mâinile îmbrățișând cutia - sau sipetul - în care se odihnea maiestoasa lui jucărie neagră păcură, Scott se aruncase în purpuriul lui Chevrolet și făcuse o lungă călătorie la casa lui de vacanță azurie din Tarleton. Iată, ajunse acum pe aleea cu pietriș din fața casei, scrâșnind din roți pe sub sicomorii care-și uneau ramurile într-un plafon compact deasupra capului, ca burta verzuie a unei broaște țestoase. Dimineața unui cer fericit se ghicea în petele pe care le auncau nori mici cât burtica unei vrăbii în iarba tunsă a gazonului. Avea să scrie toată vara, așa promisese. Deși știa că Bertram avea să-l sâcâie cel puțin o dată pe săptămâna la telefonul acela blestemat ca să, Dumnezeu știe ca să ce… Pentru că așa era Bertram.
Avea să-și toarne un singur pahar de scotch târziu după-amiaza și avea să-l bea ca pe un medicament și nu altfel, unul pe zi, așa promisese. Și se va ține de cuvânt, întotdeauna se ținea. Deși știa că Louise avea să-l pândească pe la ușă, că avea să-și facă de lucru prin biroul lui, că-i va arunca priviri de reproș câte cinci minute zilnic, pentru că va găsi unicul pahar gol din încăpere și sticla din cristal de Boemia cu încrustații doar un milimetru mai goală, da, le va găsi... Pentru că așa era ea, o bătrână servitoare bănuitoare și devotată.

... (to be continued :) )