miercuri, 13 iulie 2016

Scottie și mașina de scris, 3

...
Duminincă pe la prânz sună Bert. Scott bătea tare în taste și încerca un final pentru povestirea cu cafeneaua.
- Hei, Scottie, îți amintești prânzul pe care l-am luat cu gașca atunci, la Le Grand Vatel la Paris? Tu și cu mine, Hem, Lorraine, Wolfie…
   Îi părea bine că irlandezul era în toane bune. Îi părea bine și de ce auzea, de coincidența gândului. De fapt, ce i-o fi venit să-l caute duminica. Bănuia că o să afle în cele din urmă, băgă de seamă că Bertie avea chef de taină. Vorbiră cam jumătate de oră. Între timp Louise, care suise scările încurajată de vocea lui Scott la telefon, băgă capul pe ușă și-l pofti la masă. Scott îi făcu semn să-l aștepte. Încheie cu Bert cel în toane bune; care azi nu-l mai întrebase când îi trimite manuscrisul.
   Se  întinse tare de-i pocniră oasele, veni lângă birou... Privi pe fereastră din spate gazonul grădinii, apoi pomii hașurați de raze ca mătasea, apoi la ziua care se culcase pieziș peste toate astea. Se așeză la mașină și scrise.  
   Despre nenumăratele mese greblate cu whiskey-ul acela măreț și recunoscător ca o catedrală în Montmartre, Tullamore Dew, despre Hem, despre prieteni și despre prietenie, despre multe nopți cărora le veneau în ajutor și mai multe pe urmă, despre diminețile prelungi și încercănate, despre aroma pe care o răspândea dincolo de marginile cupei lichidul scurs dintr-o sticlă de Veuve Cliquot, despre Veuve Cliquot, despre alte văduve. Despre bolurile în care se îmboldeau mogâldețe de icre de manciuria și ciorchini de caviar, despre pudra coaptă, rozalie, pe care o șoptea pe cerul gurii felia aburindă de pâine prăjită. Despre a fi beat și neputința de a fi altfel când ești tânăr iar Parisul te vrea. În timp ce patria te expatriază. Despre anii nebuni și despre cei pierduți.
   Se temea de schimbare. O voia în cazul altora, ba chiar o pretindea moral, dar se temea el însuși de ea. Ce i-ar putea aduce lui schimbarea? Și până la urmă, de ce? Privea uneori cerul în nopțile cu lună nouă și nota că toate stelele încă mai sunt la locul lor în tărie și asta-l liniștea. Toate bune, își zicea. Și voia să rămână în felul ăsta toate, numai pentru el. Era mulțumit. Și mai dădea pe gât o sticlă cu vin și încă una, sperând că lucrurile se vor solidifica așa în chihlimbar, cu zilele lor de aur, într-un prezent continuu în care el era tânăr, iar ei toți toți erau tot așa. Și erau împreună. Se simțea bine, amorțit în uterul zemos care-l proteja, iar tot ce-l înconjura era vin și frenezie. Și scrise despre asta. Că va fi într-o zi oarecare ridicat din locul acesta și purtat în altul pe brațele gloriei, că demonul verde al amiezii o să-l ducă departe de-acolo pe aripi, fără ca el să facă nimic… Iar femeia visurilor lui va veni și-l va culege simplu, în timp ce el el nu va ridica un deget s-o ajute. Nici pe ea, nici pe alții. Mai scrise despre cum urca tiptil de-a lungul pereților camerei parfumul croassantelor scoase atunci din cuptor în patiseria din colț, dar dimineața răcoroasă era prea devreme, întotdeauna prea devreme, într-un timp în care lucrurile rămâneau fără să mai fie nevoie să se întoarcă. Prea fragede. Prea moi. Și despre cât suntem de fragili.
   Melanolice, degetele băteau, degetele frământau, rupeau bucăți de cocă. Remington-ul negru păcură era un toaster strălucitor, era un tartor al toasterelor, scrâșnind și murmurând în timp ce cocea cuvinte, șiruri de cuvinte crocante, pudrate, învelite cu unt sau cu miezul de pandișpan. Deodată, cuvintele se rumeniră. Se ridicară din tăvile ca neaua, acolo unde le le rânduise mașina de gătit, o luară în cercuri deșirate în sus și năvăliră pe fereastră afară. Stătură agățate o vreme de ramurile teiului, bătură din palmele lor de făină, dansară cu piciorușele lor step și charleston. Refuzau să se frângă. Dar aroma, aroma luase în primire grădina, aroma lor de miez de soare copt bătu peste obraji strugurii din vie care se sparseră, fermentară pe loc și se scurseră în sticle, apoi pulsând, aroma nouă a vinului luă cu asalt palatul gurii unui tip care ridicase revolverul, care voia mai mult. Îi îndesă în orbite întregul ceas de ceață al amiezii, iar el mai înghiți o viață. De încă una mai avea nevoie.
   Afară, apa se scurgea caldă în jgheab din robinetul grădinii, la fel și lumina. Louise dădu iar fuga la etajul de deasupra, aburul mâncărurilor udate cu vin din cel care secase imperii o ridică singur ca un lift. (Altfel, e greu de spus că ar fi putut literalmante să “dea fuga”, silueta ei ponderală n-avea cum să angajeze cine știe ce viteză. Eh, gravitația, obișnuia să spună, glumea și ea, cine știe de unde auzise asta).
   Îl găsi pe Scott în aceeași postură ca deunăzi.
- Domnu’ Scott…! Domnu’ Scott…! Vârful arătătorului se blocase în spasmul acelei crize pe tasta s și o bătea în neștire preț de paisprezece rânduri. Îi luă blând capul în brațe, apoi mâinile, îi frecă palmele, bietul de el, precis a amorțit.
- Louise, șopti ușurel, e gata masa?
   Dacă nu i-ar fi tremurat în halul ăsta degetele, ar fi zis că-i sfârâiau. Îl ustura și tâmpla, pesemne locul unde se sprijinise cu capul de birou.
(to be continued)

Niciun comentariu: