- Adică tu nu dai bani pe cărți…
- Eu sunt din zonă, amigo. Singura pretenție legitimă pe care o poate emite un scriitor e să-l citesc, nu să-l cumpăr. Mie literatura mi se oferă.
Ei, și un pic mai încolo, după ceva practică în bibliotecă, am priceput cum stă treaba, iaca, am ajuns la rădăcina lucrurilor, la adevărul vieții. Al vieții mele, că pentru viața mea m-am coborât eu în infernul cotidian, în loc să stau sus la căldurică, m-am coborât ca să mi-o reiau: nu exiști până când nu te scrie cineva.
Cineva m-a scris greșit și m-a scris dinainte să se nască, pentru că stricto sensu timpul nu e relevant. Cineva din față răstoarnă toate piesele de domino. Nu contează că am trăit înaintea lui, m-a scris oricum din viitor. Desigur, din viitorul măsurabil. Nu din timp, căci din timp vin eu. Și degeaba i-am făcut vizite, degeaba l-am bătut la cap, ce urma să fie scris a rămas scris. Și scris fiind, mi-a întrors viața. Dacă vrei, voi utiliza expresia m-a postdeterminat, deși sună ca un căcat într-o pădure de brazi…
Iar ea… Ea. Știam că se ascunde în paginile unei cărți. Și că așteaptă s-o găsesc. Ca să fim împreună trebuie ca cineva să ne fi scris; să ne fi scris împreună. Literarmente. Din păcate, ce există redactat până astăzi e doar un caz de malfunction. Adică, unul a scris despre mine doar trei fraze trunchiate, iar pe ea a sărit-o din proiect cu totul. Ca și când n-ar fi fost.
- Cine, mă, Jean Bart?
- La pagina 191. Verifică și tu. Nu e nicio Gelsomină acolo. Și nu e nicăieri în Europolis. Iar ăsta a murit împăcat la gândul că a scris despre mine, ține-mă că iar m-apucă nervii…
- După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că te-ai luat și de el, i-ai făcut vizită împreună cu ăstălaltu… Ați făcut circ și la om în casă, cum ați făcut pe-aici?
- Ce să fac boierule, dacă l-a apucat deromantizarea și ironia tocmai când a ajuns la personajul meu? Nu mă contrazice, că m-am interesat. Am intrat pe la revista “Viața românescă”, am cercetat arhiva, în fine oamenii ăia s-au distanțat în opinii. Bart, ce l-o fi apucat să se rupă de ei, să se izoleze, să creadă că e mai sculă dacă ia distanță de curentul romantic… Și mai ales, ce vină am eu că sunt personaj romantic, ăsta sunt, așa m-a făcut pe mine mama, pe unde-o mai fi și ea, că n-am întâlnit-o nici până azi. Până nu mă consacră cineva ca personaj romantic, nici n-am vreo șansă s-o văd. Nici pe ea, nici pe Gelsomina. Nici toată familia mea de eroi reprezentativi ai curentului. Ăsta e adevărul. Meu. La Bart sunt o grămadă de lucruri în foile alea pe care tot eu i le-am povestit. Pe urmă a luat-o pe coclauri, povestea mea a scris-o de capul lui, m-a pierdut. Trebuie să mă scrie cineva ca lumea și pe mine. Altfel, Gelsomina rămâne pierdută.
- Trebuie să fie ceva cu multă iubire, bancherule, știi tu, ca să potolim nebunul…
- Bancherule, ai scris multe cărți din astea. Iubirea, smart ass, iubirea e sentimentul acela, you know… sentimentul acela care schimbă vieți. Pe a ta cu a mea, de exemplu, pe a mea cu a Gelsominei, pe a ei cu… ei, pe a ei n-o mai schimbă cu nimeni, o lasă așa că-i perfectă, uite, le schimbă între ele și le face respirabile. Poate, poate că eu sunt tu, mai știi? Sau poate sunt doar gândul pe care-l refuzi. Paragraful la care se renunță la tipar pentru că pare cețos și de fapt acolo ești, doar acolo ești. Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu