Studiul 2, Fereastra

Atunci când nu-ți poți permite să ai nemulțumiri, regrete,
Când știi că le transmiți arterial-simultan celuilalt,
Atunci e iubire

Atunci când te aduci pe vibrație zveltă, caldă și suiți împreună, nu în lanț, ci într-un trup, e iubirea.

Încercați, oameni buni! Pentru că ce reușești pe scena unui teatru, trece în viață.
Și scena e egal oricare alt loc unde se vibrează în adevăr
Zău, că asta face toți banii: să te meriți pe tine însuți, fie și pentru trei clipe...

Studiul 1 cu măr şi fereastă

Te privesc. Eşti înmărmurit. Ce vrei să-mi spui?
Taci. Ei bine, n-o să mai taci tu, dragule. O să-mi vorbeşti. Numai mie o să-mi spui, tot ce te ustură. Acum şi pururea...O să te deschid, o să vezi ce-o să mai ciripeşti atunci. Tot laptele de l-ai supt...
Încă o sorbitură de cafea, pîna nu se răceşte... Pot. Trebuie. O să fac ce ştiu. În fiecare dimineaţă, de la 7 sunt aici şi fac ce ştiu. Azi sunt pentru tine. Ieri am fost pentru Ion. Cine-a fost alaltăieri? O să mă uit în caledandar, acolo îi scriu pe toţi...Toţi morţii pe care i-am năşit mi-au primit părinteşte degetele roşii în toracele lor. Toţi, în camera asta de piatră verzuie, morga mea-verişoară'mea a mare, tu care mă primeşti cu inima deschisă în oricare vesel ceas.
Îmi trag halatul, nu-mi trag mănuşile. Niciodată. La treabă. Forceps... Ridic ochii. Am uitat mărul...Mărul meu de fiecare zi, Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă...Îl apuc hămestiă cu degetele mele într-una roşii, de-l înroşesc şi pe el. Mi-l arunc în sîn. Abia cînd încep să aud foşnind pe sub buric frunzele prăfuite de la toţi merii merilor, în vecii vecilor, ridic eu bulbii ochilor spre tine, cum i-am ridicat ieri spre Ion şi apuc bisturiul... Aşa, să ţii pupilele tale frumoase larg deschise , uite ce-ţi fac, să nu le-nchizi... comunicăm, da?
Ultima înghiţitură de cafea. Săptămîna trecută-mi spuneai că ştiu eu ce fac, că sunt deşteapta ta, că pe mine mă vrei ca să împlinim asta....Trebuie să-mi amintesc...Să-mi amintesc cum urlă cîinele roşu Burgund in faţa ferestei de câte ori mă apuc de treabă, că-mi dă semnalul de început cu bagheta dirijorului, hai că-şi pune şi fracul aşa, de control, de avertisment. În fiecare dimineaţă cănd intru aici îi întind pacheţelul de carne şi baghetuţa zilnică, aşa mi-a cerut, e cutuma lui şi i-o respect. A urlat? A urlat...Gata.
Apuc flexul electric, îl apropii de stern, execut - până jos Juli baby, până jos, crepitezi - mă, da ce te-ai mai învineţit aşa, deodată - faci mişto de mine, îmi zici - da' de unde, facem conversaţie, ţi-am promis, anyway, cool down că am de lucru...
Drenul mă gîdilă pe cot, gîlgîie prieteneşte în timp ce revarsă în sifon aţişoare şatirate din plâmînul tău stîng, uite ce primăvară susură din plexul tău, dragule, toate tămîioarele, şi ghioceii pe care ţi i-am cumpărat marţea trecută, îţi aduci aminte? Deci ai plămîn puternic, nu m-am înşelat atunci , uite ce bine metaboliza el toată informaţia asta din carne de floare, cum îţi îngropasei tu pofticios năsucul în palmele mele să miroşi...ţiganca de mi le vânduse îmi şuieră în urechi: ia-le fetică, să-ţi poarte noroc, să le pui sub pernă, uite că n-a greşit, chiar am noroc, te am pernă.
Ei, da, uite şi ciorchinele de cancer, mă aşteaptă sfios să-l dau la o parte, şi-a făcut treaba, maurul, şi-a făcut datoria... Mă, sfiosule, bîşti pe marmură... şi mai lasă-mă-n pizda mă-tii, mă, nu pentru tine am venit eu pînă aici, du-te-n plâmînul lui Burgund, du-te-n gîtul mă-tii, marş, lividule, mirosule, parfumatule...
Îţi mângâi ventriculul stâng, simţi? Te iubesc, de câte ori mi-ai spus... Abia acum aud, drag, abia acum aud de la buziţele tale de ventricul curajos. Şi eu te iubesc, Mîndria Ta, Ventricule,... hait, tu cine eşti?...Fetiţa stă pe ciuci şi-mi zîmbeşte politicos, apoi îşi vede de joacă, îţi tot răsuceşte ca proasta vena cavă pe arătător, când începe să ţină şi vede ea că nu mai trage, îi dă drumul, asta scapă ca nebuna din strînsoare şi se desface, vîjjjj, vîjîie, grohăie - tu n-ai învăţat să te joci frumos?, o cert - Nu-s căţel să mă joc frumos, mă joc cum se joacă toţi copiii, cu inima ta, a ei, a lui...Pe urmă mă gîndesc la treba asta, că ştii şi tu, numai după ce ne jucăm, ne facem noi lecţiile, nu înainte... - cum te gîndeşti aşa, ciucită de parcă ai face pişu'? - aşa mă gîndesc eu, ce mă tot întrebi prostii, tot obaznică ai rămas... - Hai, vii cu mine? - Mai stau... - Cum mai stai, că ăsta pleacă, se duce în lumea lui albastră, se evaporă cu tămîioarele lui, cu tămîia, cu... - Mă ia cu el, e bine? Vaco! - Cum zici tu...

Ai obosit? Ne mai odihnim un pic? Ai nările reci, eşti sănătos ca un cîine sănătos tun. Ţi-s umede şi sărate, uite sarea de la Eforie în cornetele tale, şi dimineaţa de duminică în care m-ai cufundat în apa ierboasă, m-ai învăţat să pun palma dreaptă în faţa palmei stîngi şi să lipăi vălurelul - gata ştii să înoţi.- OK, acum poţi să mă laşi singură...
Nu mai am cafea. Nu-i nimic, de fapt îmi trebuie depărtătorul de coaste, apuc şi trag pînă pârîie... În dosul primeia, voci de femei cântă, miaună -voi, astea trei, cine...?, da, MM@M...
Cântă tare, din ce în ce mai tare, îngînă, lăbărţează...- Alo, Madrigalul, se-aude? ce mama mă-sii, mai durează? - Nu ne laşi să facem treaba, să-l ungem...? - Destul, căra-ţi-vă, am eu grijă, voi decât îl iritaţi, ia uite cum îi tremură ochii, ăsta al meu n-a murit încă. Preiau eu de aici, una singură ajunge şi aia-s eu...
Ia uite, ce mult vorbesc, credeam că o să te las pe tine să-mi şopteşti. Ştii că de fapt, îmi place să ascult. Mereu îţi fac poza vocii... Vineri? Ce-a fost vineri? hai lasă-mă, acum n-o să luăm toate zilele săptămînii la puricat... Am vorbit deja de marţi, de duminică, veniră, femeile astea să te sîcîie cu vinerea lor... Hai că mă enervez...Când mă enervez, mănînc măr. Îl scot din sân pe ăla care atîrnă pe-o ramură mai la gard, gardu' didi-n sus de Lisăndria, aia mă, aia cu gura mare, îl culeg şi-l zdrobesc în măsele, în concasor, pastă-l fac...
Se-aude din dosul peretelui, de la vecini...muzică...radio unduios...She makes my day, Palmer, aşa mai merge...
Deschid ochii...oare de când aţipisem? Te-am încălizit un pic, dragul meu, perna mea...Lumina a intrat pesemne de mult prin perdelele soioase ale sălii verzui...Acum se leagănă pe peretele dinspre răsărit, cremoasă, cu irizaţii, nu prea mai cred că respir cu plămînii, mi s-au activat branhiile. Am înotat prin tine, drag, lumina asta apoasă e dovada clară. Aici e bazinul ochilor mei, grota lui Neptun de la SansSouci unde m-ai trimis în vara când...
Hai mă, că mă uit doar la tine acum, nu mai aberez. Te-am întins destul de corect pe masa mea de piatră. Şi cred că m-am descurcat bine. Mă bucur că zîmbeşti, înseamnă că eşti mulţumit? Da, eşti. Nu te supăra, dar am aţipit un pic cu capul la tine pe umăr, cum mă ţii tu, când îmi spui calm down, baby, calm down. Te-am visat. De fapt, l-am visat pe Burgund cu coada lui ca flacăra şi cu aia te lovea peste gât, îţi depărta coastele cu labele din faţă, îşi pierduse ochii-n fundul capului şi uzul raţiunii şi-ţi înghiţea inima, rupea şi mînca, rupea şi mînca. Bietul cîine...acuma ştiu, eu sunt de vină aici, am uitat să spăl fierăstrăul electric, de la asta vine, trebuie să-l spăl acum, iartă-mă...Ies în lumină prin fereastra-uşă care dă în mica verandă cu coloane de calcar a morgii...Mă uit înapoi...eşti acolo, întis în spatele perdelei. Adie. Adii şi eu. Şi tu... - Nu-ţi mai face atîtea griji, îmi spui tu adiind... Te-ai descurcat bine. De-acuma plec. Du-te şi tu şi vezi că n-o să am timp să stau mereu cu ochii pe tine...
- Sărut mîna, tată!

Ruxandra Chelaru

Anda Calugareanu - O portocala
Asculta mai multe audio Muzica »


Ruxandra e micuţă si subţire ca o agrafă. Pe care arareori şi-o prinde în păr, astfel că atunci când joacă ori dansează, părul ei înfoiat seamănă cu o coamă de leu. Ruxi ştie şi nu se supără când citeşte ce-am scris, sigur va citi pentru că din ziua când i-am luat interviul ăsta, abia aşteptă să şi-l găsească în ziar. În sfârşit, pentru că n-a mai dat până acum un interviu, aşa că stă mică, vesela şi foarte obosită în faţa ceştii de capucino pe care şi-o descântă încetişor.
- Când te-am sunat alaltăieri, mi-ai răspuns din Iaşi. Ce adulmecai pe acolo?
R.C.- Fugisem cu trupa (adică ai mei colegi) pe la un festival de teatru. Habar n-am să-ţi spun mai multe fiindcă am ajuns, am jucat, am plecat. Nici n-am deschis bine bagajele că deja eram pe drum înapoi. Ne-am desfăcut numai recuzita pe care ne-am cărat-o singuri, fiecare cu plăsuţa lui. Domnul Boureanu care e coordonator de an ştie toate amănuntele, că el ne-a trimis acolo. Îl sunăm şi ne spune...Da...Ne-am dus la Festivalul Euro Art, organizat pentru aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentara a Iaşilor şi am jucat la teatrul...Ateneul Tătăraşi. Asta era. O.K. La revedere.
Aşa. Noi nu suntem grozav de mulţumiţi, pentru că luminile de scenă n-au prea mers, iar noi am jucat...binişor.
- Ei, nici nu dădea bine să spui că totul a fost perfect, când eşti în ultimul an de facultate şi pleci în deplasare de serviciu.
R.C.- Şcoală. Noi îi spunem şcoală. Când mă întorc acasă de la Universitate îi spun mamei să-mi pună de mâncare pentru că vin obosită de la şcoală.
- Şi cu ce spectacol aţi mers la Iaşi?
R.C.- Cu "Poveşti de familie" pe un text scris de o sârboaică laureată acum cîţiva ani cu premiul Europa pentru dramaturgie. Se numeşte - fii atentă că e complicat - Bljana Srbljanovic. (Ruxi, cred că l-am scris bine, fiindcă am intrat pe internet şi l-am copiat de acolo). Piesa asta am găsit-o împreună cu Alexandru Boureanu când căutam să facem repertoriul pentru licenţă. "Aaa, ce text mişto" am sărit eu, şi el m-a întrebat cam ce rol aş fi în stare să joc. I-am spus repede că mă văd jucînd-o pe Nadejda care e un câine, şi el a râs pentru că ştie că îmi plac rolurile mai ciudate. Apoi mi-a zis că o sa fiu Andrei. "Andrei? Un băieţel?" Când eram mai mică, îmi plăcea să fiu băieţoasă, aşa că am pornit înainte cu vitejie, şi m-am îndrăgostit din prima de personaj.
Apoi domnul Adrian Andone - care-i profesor asociat pentru anul nostru - a pus pe roate "Poveştile...", care a devenit curând, spectacolul meu de suflet.
- De ce?
R.C.- Pentru că m-a făcut să plâng. În premiera spectacolului, la scena în care Andrei îşi omoară în joacă părinţii, m-am pomenit în mijlocul unei crize de plâns că nu-mi mai reveneam. Am rezolvat cumva scena atunci, nici nu-mi mai amintesc bine cum, şi m-am hotărît să pun totul pe hârtie ca să-mi dau licenţa cu rolul ăsta. Piesa are în planul doi, şi care tinde tot timpul să devină planul unu, o Serbie roasă de război pân' la os şi bombardată de americani, aşa că îl ascult într-una pe domnul Bregovici tânguind din CD player şi încerc să mă apuc de lucrare.
- Într-o zi te-am văzut în "Poveşti de familie" pe scena de la Agronomie (sediul Departamentului de Artă Teatrală - n.a.) jucând un specatacol pe un text ca un coşmar de după-amiază (cu tot cu câine). Şi te-am văzut apoi într-o altă joacă: "Metamorfoze" în Play, montat în absenţa textului, căci e un spectacol-dans gândit de Vlad Drăgulescu. De fapt, Vlad mi-a povestit de tine cu mare drag, când am stat de vorbă acolo într-o seară.
R.C.- Seară spui. Stai să vezi cum era când îmi dădea telefon în creierii nopţii ca să mă cheme la repetiţii atunci, îndată ce începea să se golească locul. Să-ţi arăt o secvenţă de pe la trei noaptea. Ne-a filmat un prieten cu camera de pe telefon. Atunci am descoperit că ne putem agăţa de pânzele de pe scheletul ăsta de metal, ca să complicăm puţin mişcarea. Pânze de pe care avea să ma scape magnific din braţe într-una din seri, chiar în timpul spectacolului.
- "Metamorfoze" e spectacolul care se mişcă cu graţie printre catastrofe. Vlad s-a accidentat la spate, tu, văd că eşti plină de vânătăi. Cum v-aţi întîlnit voi doi?
R.C.- În al doilea semestru al anului îtâi rămăsesem fără partener la cursul de dans, aşa că eu l-am ales chiar pe colegul lui Vlad de atunci, Laurenţiu Nicu. Vlad m-a văzut în producţia de an - "Shakespeare LOVE" pe care a finalizat-o Laurenţiu şi, ce-or fi vorbit între ei, cred că m-au recomandat de la unul la altul, şi aşa m-am trezit lângă Vlad în 'Metamorfoze"
- Acel "Shakespeare LOVE" pe care l-am văzut într-o seară de Festival la workshop?
R.C.- Da, iniţial fusese un spectacol cu clasa, jucam toţi şi mixasem mai multe fragmente din piesele lui Shakespeare. În Festival a intrat numai partea cu Romeo şi Julieta, pentru că asta era tema de workshop.
- Erai Julieta din spuma mării cu părul ăsta revărsat în aer la fiecare piruetă.
R.C.- Domnul Mărgineanu a insistat. Eu mă temeam că, din mişcare, o să-mi intre în ochi şi-o să mă încurce, dar până la urmă am înţeles că a dat bine.
- Cum ai învăţat să fii atât de disciplinată când dansezi? Ai făcut balet?
R.C.- Am făcut, dar numai cînd eram în clasa a 2-a. Un an. Şi-am mai făcut iarăşi când am ajuns la facultate. Profesorilor le plăcea cum mă mişc şi după ce am început să am oarecare succese, m-am gîndit c-ar fi bine să insist.
- După ce termini cu Facultatea, adică peste trei săptămîni, ce planuri ai?
R.C.- Mai întâi, stai să văd cu licenţa. O parte din examen va fi prezentată oficial şi cu public în perioada Târgului de Artă, pe 4 şi pe 5 iunie - adică săptămîna asta- în Sala Buia de la Agronomie. Între 18 şi 21 trebuie predate lucrările, pe 24 susţinerea, stai că eu am în cap 1047 de date, dacă mai scormonesc câteva, umpli pagina.
La vară vine Gala Tînărului Actor de la Mangalia şi domnul Mărgineanu zicea să mergem cu "Romeo şi Julieta", şi tot cu asta, la Sighişoara, la Festivalul de Artă Medievală. Gina Călinoiu m-a sfătuit să iau legătura cu domnul George Ivaşcu în ideea să jucăm la teatrul lui, Metropolis, "Poveştile de familie".
Pe urmă, de văzut în ce teatru dau concurs, aş vrea să prind Craiova, îţi dai seama. Dar următorul mare stres după licenţă e să merg la Bucureşti şi să mă înscriu la un master în coregrafie. Iar pentru asta trebuie de pregatit un alt spectacol ce ar trebui inclus într-un proiect mai mare şi totul - stocat pe DVD...
Crengile din spatele gardului albastru mai respiră o briză, o undă...Şi părul ei înfoiat de vînt agaţă amintirea unui timp în care visele noastre albe şi prospăt limpezite încă mai zburătăceau la soare ca perdelele într-o casă nouă, când era dimineaţă şi fuga zilelor nebune nu reuşise să ni le dezlipească de pe feţe.
...Din ziua când am scris interviul a trecut o jumătate de vară. Ruxandra a terminat ca şefă de promoţie Secţia de actorie din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, a trecut cu succes în preselecţia Galei Tânarului Actor de la Mangalia şi a fost angajată în Teatrul "Masca" din Bucureşti, condus de actorul Mihai Mălaimare. Şi povestea continuă...

Jurnal de Festival, de să-ţi pară rău că n-ai fost la teatru

Festivalul Shakespeare la Craiova s-a terminat.
Oare de ce să v-o mai zic şi eu când poate să o spună (chiar de sâmbătă încoace) toată lumea.
Chiar aşa. De ce să mai cumpăraţi ziarul acesta, când acelaşi lucru îl puteţi afla la fel de bine din toate celelalte (care se vor deranja totuşi să scrie ceea ce scriu eu acum). Iar dacă aţi fost spectatori în festival, stiţi asta fără să v-o mai cânte, de-acuma nimeni: Festivalul s-a terminat!
Dacă n-aţi fost, eei, atunci asta e cu totul altceva: pentru că atunci, de ce v-ar mai interesa că un alt festival, între atâtea altele se termină la Craiova? Există totuşi şi a treia posibilitate: n-aţi fost, şi vreţi să migraţi în Bucureşti (lucru îndoielnic, pentru că azi e luni şi tot olteanul cuminte începe săptămâna de lucru), deoarece, puteţi afla pe această cale că acolo festivalul durează încă vreo 6 zile - adică până pe 18 mai.
În loc s-o ţin tot aşa până mă decid să închei strălucitor acest articol strălucitor, poate că mai bine ar fi, de vreme ce tot m-am apucat să scriu, să recapitulăm, barem, nişte lucruri pe care le-aţi văzut (dacă le-aţi văzut) şi le ştiţi prea bine.

Marţi, 6 mai, apare la Craiova pe scena mare trupa Teatrului Malîi din Sankt Petersburg cu "Regele Lear" al laureatului Premiului de Stat al Rusiei în 1993-Lev Dodin.
Un program de festival stă atârnat de uşile teatrului în premanenţă, ca Biblia lui Luther, dar pe care, tot timpul pe fugă, n-apuc să-l citesc atentă niciodată. Aşa că fără să ştiu nimic din ce-am scris mai sus, mă nimeresc în sala TNC - târziu şi după ce s-a stins lumina- când, pianul din stînga scenei ambalează patru mîini, un sărut pe frunte (dat de Lear bufonului cântăreţ) şi o întâmpinare în alb. Prinţesele -în alb, în alb şi Lear, şi tronul regal, aşezat cu spatele la public şi închipuit ca un atotstăpînitor, dictatorial fotoliu de regizor -tot alb. Aşa încât, împărţirea averii şi a iubirii declarate de fete tatălui tiran se va desfăşura ca o probă de casting pe acompaniament de pian-bufon, până când Cordelia recunoaşte: "Nu-mi pot răsturna inima în gură!" În schimb, asta voi face eu la final după aplauze când, în foier, trebuie să-l întrerup pe Emil Boroghină din aparteul cu Ludmila Pantajoglu: "Lev Dodin poate fi găsit?" - "Du-te în holul de regrupare".
Dodin, culmea, are timp de întrebări şi răspunsuri:
- De ce început şi final de spectacol în alb? Iar fetele lui Lear poartă alb în pemanenţă...
L.D. - Ştii că albul e culoarea tragediei. Şi-i singurul aspect cromatic ce rămâne absolut sub lumina soarelui, atunci când toate celelalte culori, arse, vor fi mutilate, decolorate, modificate. Cordelia, nici ea nu-şi schimbă substanţa, indiferent cât o va arde lumina. Celelalte două, Goneril şi Regan au parte numai de un destin tragic.
- Dar nuditatea, în partea a doua a spectacolului, în ghettoul dezmoşteniţilor, unde toţi: Kent, Tom, Gloucester, bufonul, Lear însuşi nu mai poartă nici o culoare -doar culoarea pielii lor murdărite de noroi?
L.D. - Ca omul în faţa sorţii lui, fie el rege ori măscărici. Iar destinul e bineînţeles, caracterul omului; fiecare şi-a jucat destinul conform propriei alegeri. Lear, deşi tragic, nu moare ca un tiran ci împăcat cu el, cu fata şi cu soarta lui.
Adică, "redevii ce ai pierdut şi soarta e cumva învinsă" îmi va răspunde două zile mai tîrziu pe scena mică TNC, Michael Pennington - unul din marii actori ai lui Hamlet. Pennington în recital cu "Nobile William"- joi, 8 mai.
Dac-ar fi să caut echivalentul cinematografic al acestui studiu-discurs pro domo, aş alege "Looking for Richard" de şi cu Al Pacino. E o comparţie care nu mă ajută cine ştie ce ca să-l descriu aici pe Michael Pennington: nu te pui uşor cu Pacino pe care-l ştie toată suflarea planetei, chiar şi aceea nedusă la teatru. În plus, Pennington face one-man-show, unul fin şi adorabil, căci omul are umor. Şi să descoperi că Shakespeare e porcos, xenofob şi sexist începând cu timpuria "Comedie a erorilor", mi se pare un demers de o savuroasă corectituduine, atunci când adaugă alături că mulţi proprietari de teatre din vremea aceea deţineau şi bordeluri-ca un fel de dependinţe.
Shakespeare la The Theatre, Shakespeare la The Globe pe care-l fondează în 1599 cu vechiul mobilier din vechiul Teatru, şi tic-tacul pendulei între viaţa sa uimitoare şi fraze de teatru pe care M.P. le interpretează în două şi chiar trei personaje, de unul singur. Personaje al căror autor, spune Balzac (şi-l citeaza M.P.) "sare peste sărbători, nu ţine postul Paştelui, vorbeşte urît şi inundă totul în cale ca o vegetaţie".
Pe coridor, la ieşire, un apel ratat. Sun înapoi: prietenul meu mă zoreşte în telefon - "Acuma te uiţi după Boroghină, nu-i aşa? Ce cauţi tu la teatru când Boroghină e cu mine la bere?". După cum îl cunosc, chiar nu mă mir. Dar era evident vorba de un alt Boroghină, Radu pe numele lui, şi bancul se fumează cam prea repede.

La unul din workshopuri- cel de marţi seara, Julieta din Sankt Petersburg (studentă a Academiei Teatrului de Stat), vorbeşte prin perete cu Romeo, peretele e Romeo şi ea e în stare să învie pereţii de dragul lui. Nu m-aş fi mirat să-l învie şi pe el dacă spectacolul lor studenţesc ar fi continuat până la final. Am plîns sincer de frumuseţea scenei balconului, chiar şi eu i-aş fi zis Julietei -o bucurie de actriţă- "Noapte bună, toată noaptea"
Cei de la Şcoala din Lima mi-au amintit dramatic de "Nunta însîngerată" de Lorca (chiar dacă tema de studiu era "Romeo şi Julieta"), iar Ruxi Chelaru şi-a dansat durerea - într-un spectacol coregrafic al Departamentului de Teatru Craiova- de parcă era alcătuită din spumă si dantelă.

Prin 2005 când se avansase ideea organizării unui circuit de Formula 1 în România, Kimmi Raikonnen comenta ziariştilor: "Nici o problemă, organizaţi circuitul. Noi alergăm cu plăcere acolo unde ne chemaţi".
În 2008, Robert Wilson, "unul din cei mai importanţi artişti ai planetei", cum va spune Emil Boroghină în discursul final, o trimite pe vedeta de cinema Angela Molina, dimpreună cu trupa teatrului din Sevilla pe scena TNC în ziua de 10 mai, cu o reprezentaţie off festival: "Femeia mării" de Ibsen. (Din motive pe care nu le cunoaştem, Wilson n-a putut alerga la Craiova).
În scenă: decor marin desfăşurat în spatele unu ecran de pânză subţire ce dă tabloului fără actori asperitatea unei acuarele. Ecranul se ridică şi personajele intră cu mişcări halucinante, într-o coregrafie care anunţă rezumativ onirismul spectacolului ce va să fie şi într-o nebunie vizuală cum, într-adevar, scena TNC n-a pupat până acum.
Spre final, înţelegi că show-ul e despre inexistenţa certitudinii libertăţii: "În asta constă frumuseţea ei (monologhează bărbatul). De aceea toată lumea visează să fie liberă. Libertatea e doar clipa când alegi. - Fulgerul. Sau ca scânteia care luminează în timp ce s-a şi stins". Şi ca visul surrealist al lui Dali ce guvernează fiecare gest al actorilor, dispunerea lor milimetric gândită pe scenă, decorurile, lumina (care face toţi banii) şi care-i transformă pe fiecare în porţelanuri gracile aşezate minunat într-o vitrină cu vise - sigur, vise costumate de Giorgio Armani.
Ecranul recade, ca apoi să se ridice din nou în aplauze, Angela Molina îmbraţişează publicul cu braţe lungi ca aripile pescăruşilor, şi încheie cu asta petrecerea de adio a festivalului.
După mulţumiri şi felicitări aduse spectatorilor - "contribuabililor" cum îi numise în deschiderea Festivalului "care le-a fost dedicat", Mircea Cornişteanu rămâne în scenă, ultimul. Ce urmează să mai spună după ce totul fusese acolo expus, afişat, cântat, jucat, parodiat, ricanat, persisflat, şuierat, măsurat şi cântărit, lovit, răsturnat şi recreat, râs şi plâns, povestit şi ţipat, hârşâit şi iubit?
Va spune: "La revedere", cabotin. Bravo! Şi-a gândit scena balconului.

Prin urmare: nu cumpăraţi acest ziar care vă plictiseşte cu recapitulări cultural-inutile, şi veniţi la Festival - peste 2 ani. Ori, şi mai repede, mergeţi la Bucureşti; mai prindeţi câteva ore de cultură - teatrală şi uşor cinematografică: a început Festivalul Filmului European (la Craiova, din 23 şi până pe 26 mai).

Articol apărut în Ziarul "Înainte", Craiova, 12 mai 2008

shakespeare.........

Buletin de festival



Julie Andrews-Could-Have Danced All Night
Asculta mai multe audio Muzica »

În foaierul TNC, la 20 şi 3 minute, directorul Mircea Cornişteanu şi preşedintele CJ Dolj, Ion Prioteasa pornesc, respectiv încheie cuvântul de deschidere al Festivalului Internaţional Shakespeare la Craiova, cu începere de la 1 de mai.
Maestrul Beligan n-a venit.
Ministrul Iorgulescu al Culturii n-a ajuns.
În locul lor cuvântă Emil Boroghină care descrie travaliul săltăreţ al ivirii unui festival, şi prefectul Silviu Dumitru care-l descrie pe Emil Boroghină. Gratulaţii, şoapte, şuşoteli...

"Spectatorii sunt rugaţi să-şi ocupe locurile în sală". Mă uit cu coada ochiului spre Emil Boroghină. În limita locurilor disponibile- mi se spusese la intrare. "Haide, ţine invitaţia asta. E de un singur loc. E tot ce am", îi spune colegei Alina.
Pe genunchii lui Tibi găsesc loc liber. Heblu. Tăcere feliată în fîşii subţiri de paşii care se strecoară în scenă. 5 benzi traversează spaţiul de joc. Lângă mine un grăsuţ presimte: ''Ăştia or să joace ca pe bandă".
Şi oamenii lui Donnellan de la Cheek by Jowl au jucat- pe bandă şi dincolo de ea, aproape de sentimente şi apăsat pe toate simţurile, încât în sală puteai sparge aerul în ţăndări cu 5 degete făcute pumn, de câtă tensiune adunase. După ce lumina jumătate rece-jumătate caldă de pe cadavrul în picioare al lui Hector se stinge pe scenă, ropotesc aplauzele.- Tot pe scenă, pentru că spectacolul s-a jucat la Craiova cu publicul şi actorii pe scena mare a teatrului.
Şi tot aci, Emil Boroghină îi oferă lui Declan Donnellan trofeul Festivalului, creat de scenograful Dragoş Buhagiar.
George Banu, potrivindu-şi ritmic de trei ori ochelarii la loc pe nas, comentează:
- Donnellan e după anul 2000 pentru tezaurul operei lui Shakespeare, ceea ce a fost Peter Brook pentru anii '60. Aduce în scenă o reînnoire a comediilor, confuzia sentimentelor, a sexelor şi marea poezie a pieselor shakespeariene. Are splendidul aplomb să monteze piese rar jucate din dramaturgia lui Will - cum e acest istorico-tragi-comic "Troilus şi Cresida", care o singură dată s-a jucat şi la noi în regia lui David Esrig, pe care vă rog să-l aplaudaţi pentru că se află în public. (Aplauze.)Declan mi-a spus odată că vrea să mai scrie o carte, dar nu ştie ce nume să-i dea. Îi ofer astăzi premiul Festivalului, dar şi titlul cărţii:"În oglinda lui Shakespeare". Şi nu în ultimul rînd, reprezentantul sponsorului oficial, BCR, îi va înmîna plicul cu celalălt premiu.

Donellan:"Am învăţat ce-i umilinţa la Craiova"
"In 1994 am trecut graniţa împreună cu trupa ca să ajungem la Craiova în Festival, dar decorurile nu ne-au urmat dincoace. Chestiuni de vamă. Spectacolul, pus în scenă numai cu actori bărbaţi, s-a jucat atunci fără costume ori decoruri şi a fost un succes fenomenal. A doua zi, un critic mă bate pe umăr: 'A fost un spectacol extraordinar aseară. Ştim că mâine vor ajunge şi costumele. Dar actriţele vor sosi şi ele?' Aşa am învăţat, la Craiova, ce-i umilinţa".

În scena rămasă pustie ne întîlnim fără programare "doi pe o banda": eu şi Declan Donnellan.
- Bine aţi venit la Craiova. De data asta, umilinţa a fost îngrozitoare: aţi adus actriţele şi aţi primit şi premiul Festivalului. Iar domnul ce venise din partea sponsorului BCR nici nu mai vreau să povestesc cum v-a certat. Aşa că, lăsaţi-mă să vă strîng mîna.
D.D.- Mulţumesc.
- Două actriţe şi patru roluri feminine în spectacol. De ce?
D.D.- Din motive de siguranţă. Numai două au trecut graniţa.
- Despre dragoste se zice în spectacol. Dragostea din inima razboiului troian. Şi în două culori: grecii sunt negri, troienii în alb...
D.D.- Despre dragoste spusă cu toate săbiile, arcurile şi săgeţile posibile. Ai reţinut ce spune personajul Tersites în final: "Rana dragostei, fără de-ncetare/ Zgîndăre-ntr-una fără să omoare".
- Am reţinut şi replica lui Ahile, după uciderea lui Hector: "Lihnita spadă-mi să se culce,/ De saţ să-i ţina dumicatul dulce". Cuvinte uşor confuze în context, pentru că Ahile pare să prefere bărbaţii în spectacolul ăsta.
D.D.- De asta îţi spun că vorbim aci despre dragoste sub toate chipurile ei şi în toate modurile: amuzant, comic, trist, violent şi tragic, Pentru că teatrul permite o plajă foarte largă...
- De ce "Troilus şi Cresida" - piesă arareori jucată?
D.D.- Pentru că e un text care-mi serveşte interesele de scenă. Îţi aminteşti că pe scena dragostei dintre Troilus şi Cresida am pus lumina asfinţitului, aşa cum o vezi uneori seara reflectată pe peretele casei...Because the script is about self-destruction of love.

Vineri seara, pierzîndu-mi aparatul de fotografiat şi regăsindu-l în ultima clipă, aproape că întîrzii la spectacolul lui Peter Brook, de la Teatrul Liric. - Haideţi că începe! spune cineva la intrare.Doamne ajută! N-am întîrziat. Pe scenă, două scaune. Atât îi trebuie lui Peter Brook să-l trimită din "Fraţii Karamazov" pe "Marele Inchizitor". Acolo se aşează colegul Alex Calangiu şi Marele Bruce Myers care-l ia la întrebări, într-un spectacol în care-i vorba, pînă la urmă tot despre iubire, mai mult decât de libertate, bine şi rău.
"The Great Spirit of self-destruction, tempted You in the desert, Jesus!" (Aceleaşi vorbe, What is this???)
Un spectacol în care vorbeşte un singur om - neasemuit în vanitate, statuar, strivitor. Celălalt, tăcut, îl ascultă. Publicul, paralizat în fotolii, îl ascultă. (George Banu face ochii roată în sală. Nu ascultă. Însă preţ de numai 4 secunde, recunosc.) "Apoi prizonierul tăcut se ridică de pe scaunul său, se apropie de Marele Inchizitor, se apleacă şi-i sărută buzele vinete.- Singurul răspuns."
După aplauze, în foaier, Gina Călinoiu îmi spune că vrea să-l salute pe maestrul Myers. Ne pierdem în mulţime. Pe la statuia lui Carol din giratoriu mă întreb dacă, după un dărâmator one man show, să-l deranjez pe maestru, să nu-l deranjez...Îmi amintesc pe loc ce mă învăţase spectacolul: "Nu există crime, nu există păcate, există numai flămânzi". (Parol- aşa sună textul). Îl întreb din ochi pe Emil Boroghină- îmi confirmă să mă îndrept mai sigur spre intrarea actorilor. După cinci minute iese din cabină un bătrîn atât de simplu, de obosit...("Nu există păcate", îmi spun.-Nici milă.)
- Bună seara.
B.M. - Bună seara.
- Vă rog să mă lămuriţi câte ore staţi în cabină înainte de fiecare specatacol ca să vă concentraţi pentru cele 24 de kilograme de text?
B.M. - O jumătate de oră.Însă ieri şi astăzi am jucat spectacolul de câte două ori. - Repetiţii-şnur. Deci, în două zile am stat la cabină de patru ori câte o jumătate de oră.
- De cât timp jucaţi spectacolul?
B.M. - A împlinit trei ani. Şi încă nu s-a terminat, pentru că am de gînd să-l fac să mai trăiască ceva timp. E un spectacol frumos.
- E un spectacol electric. Bine aţi venit pe la noi.
B.M. - Mulţumesc.
Mai târziu, în "Play",după spectacolul lui VladDrăgulescu,"Metemorfoze", îl opresc pe Alex lângă o sticlă de bere.
- Cum te nimerişi pe scenă cu Chris Myers?
A.C.- El, împreună cu Emil Boroghină au făcut un casting pentru spectacolul lui Peter Brook din Festival. Domnul Boroghină i-a arătat poza mea, maestrul a vrut să mă vadă în scenă şi, cam asta a fost. Cu ceva noroc...

Toate bune, Caragiale,
Dar pe-adresa dumitale
Nu prea vin în Iaşi parale...
- Am destule...festivale!

Morala
Ce păcat că nu se poate...
Cu de toate

La ora la care scriu (şi dacă mai scriu mult, o să le dictez oamenilor în şpalt la tipografie) - Eimuntas Nekrosius cu "Macbeth" la TNC. Pentru mine, poate altă dată. Ori poate dau fuga în Festival la Bucureşti şi îl văd. Ce păcat că nu se poate/Cu de toate...

Articol apărut în ziarul "Înainte", Craiova, luni 5 mai 2008

juli

Frank Sinatra - The girl from Ipanema
Asculta mai multe audio Muzica »



Mă numesc Iulia Popescu. N-am doar optîşpe ani, ceea ce face din ambigua inşiruire de cifre (mai apoi de numere, mai apoi de graţiose fluturări de mînă şi batistă) pe care o numim vîrstă, un fericit caz de derută controlată.
Îmi place deruta. Are mereu prospeţime. De fraged animal pîndit. Şi îmi place cum sună: eterna prospeţime a derutei. Am dat cu voioşie dovadă de derută: terminînd Dreptul, apoi Teatrul (îmi place cum gîndiţi, dar mă refer doar la secvenţa lor educativă: facultatatea), basculînd mereu între o variantă şi altă variantă de mers.
Iubesc, în schimb, versiunea dirijată a derutei şi divina intervenţie ce o guvernează: aşa că am lucrat disciplinat în radio, în presă, am jucat teatru numai pe scenă şi am încercat să nu mai navighez ca o blondă pe internet (doar prietenii ştiu de ce).
Iubesc, aşadar delirul primenit şi bine disciplinat, coerenţa (de care mă străduiesc principial să dau dovadă), concizia - care nu-mi iese şi la care sper într-o bună zi - şi oamenii care prezintă pe frunte mai multe culori vii.
Iubesc pe genialul care a scris:
Mantua me genuit, Calabria rapuere,
Tenet nunc Parthenopae, cecini pascua, rura, duces.
Pentru că reprezintă presfînta concizie coerentă de care vorbesc.
Şi îi iubesc cu răspicată admiraţie pe toţi cei care scriu: scriitori, scriitoraşi, aspiranţi, elementari.
Dumnezeu să-i ţină în dreapta lui pază!