miercuri, 21 decembrie 2016

Ștefan și piratul, 19, ultima parte

(..) Povestea care te bântuie pentru c-o alungi, short-cut-ul către adevăr, ceea ce i-a trebuit lui Dumnezeu când s-a decis să fie lumină și băi, lumină s-a făcut…
- Eu sunt tu…?
- Extended version. E și un cântec “We are the faces of all who came before…” Tu ești eu. Sunt la fel de viu ca tine. Poate mai viu. Adevărat, nu mai locuiesc un corp, dar sunt mai viu ca tine care nu ți-l cunoști pe al tău nici după atâția ani împreună. Te-am văzut eu că cum stai pe mal și ți-e frică să te arunci în apă să înoți. Să nu-ți fie niciodată frică de moarte. E un nou început. Să nu-ți fie niciodată frică de un nou început - e o mică moarte, dar are și avantaje…
Povestea asta e a ta. Povestea ta când nu mai ai ce să-ți dorești - când nu mai ai ce să-ți dorești, ți-ai dori să-ți mai fi dorit măcar un pic mai mult odată, ca să să schimbe situația. Să se lipească stelele.
- Pe asta n-am înțeles-o.
- Dar o înțelesesei, știu… Pe scurt, scrie despre ea ca și cum ai scrie despre tine.
Apoi ridică totul la pătrat, la cub, la mult mai mult decât atât și trăiește-o. Apoi scrie-o și dă-i un alt final. Rescrie ultima parte, căci a fost greșită. Moishe o regretă. A rămas cu mine, a plătit preț de două vieți să mă ajute s-o găsim… Ne-am iertat.
- Ne-am iertat.
- Regretă.
- Regret.
După ce finalul va fi altul, eu și ea ne vom revedea. Mai precis, vom fi la fel cum eram și vom urma de unde rămăsesem înainte ca greșeala să se strecoare. Eu vin din viitorul care a creat un trecut, hei, amintește-ți, timpul măsurabil nu e relevant. De fapt nu timpul trece, materia trece. Pe asta o s-o înțelegi pe pielea ta mai târziu, mult mai târziu decât te-aștepți, în vremea când expresia pe pielea ta nu-și va mai găsi noima. Spiritual, suntem unici și asta nu trece. Suntem un pachet de sensuri care determină materia să ne genereze. “Noi, cei de pe Tleilax, considerăm că în Univers există doar un insațiabil apetit de materie. Energia este singurul solid autentic. Și energia învață. Ascultă vorbele mele, Prințesă: energia învață! Asta numim noi putere”. Ți-am băgat un citat din preferații mei. După cum încep să te cunosc de-acuma, mi-e clar că e și preferatul tău, unul din ei.
- Frank.
- Herbert… Adevărata misiune e a spiritului. E ca pe un banc de lucru: gândul e modelul, gândul modelează. Intenția creează. Iar gândul e cuvântul. Cuvântul lui Moșu’, dar mai ales, cuvântul care scrie. Ascultă vorbele mele, cărțile scriu universul, bancherule. Iar universul nu are umor. Dacă ai sarcasm cu el, are sarcasm cu tine, așa că zi exact ce vrei să zici dacă vrei o execuție bună. Să zicem că vin din viitor și-ți spun, scrie-mă! Scrie-mă cu tot ce-ți dorești tu și o să ți se întâmple. Trăiește-mă, atunci ea apare, căci o cheamă contextul. Apare cum a apărut Galateea.
Pentru că povestea lumii nu e despre cât e ea de adevărată, e despre cât de tare poți să crezi în ea. Dacă ți-o poți imagina, înseamnă că există. Dacă o poți mirosi, înseamnă că e vie. Dacă o poți pipăi, înseamnă că se trezește din nou. Așa apare Galateea…
Ștefan se uită o clipă la geamul vânăt de vălătucii dimineții. Se sprijini de tâmplă.
- Mai vrei un citat? Ah, dar îl știi deja. Uite:
"Știi?
Mai ai de citit cam 10 pagini. Înainte de a fi surprins sau nu de final, înainte de a închide cartea asta, vreau să ştii că nu mi-e indiferentă deziluzia că ai ajuns la capăt... Îmi pare rău că trebuie să mă opresc puţin mai încolo. Aşa stau lucrurile, aşa trebuie să se întâmple... nu ştiu ce să-ţi mai spun, vezi şi tu. Ia altă carte, ascunde-te într-o altă poveste... “
- Și tu ești pueril.
- Mă descurc.
- Dar m-ai chemat chiar tu! La pagina 80. În plus, stai seara de vorbă cu lumea, te-am găsit ușor…

Nu mai știu ce-a făcut Ștefan. Probabil, și-a luat perna și-a dat cu ea în perete. Dar Kontogouris trecuse. Trecuse…
A doua zi nu și-a mai amintit nimic.
Nu fi bou, s-a rezolvat, i-a transmis mai târziu Kontogouris printr-o telegramă. Povestea s-a scris. Cineva cred că mă iubește. Și nici nu trebuie să fie foarte sus, acolo. Ea e aici, cu mine.
P. S. Dormi degeaba, visul e la mine. Mi-a zis mie Vasilievici.
P.P.S. Și el e aici, cu mine. Hihihi.

Dedic aceasta bunicii mele Sanda, mama, pentru că așa i-am spus eu întotdeauna, mama. Minunată povestitoare. Ea e dincolo acum.
Mică, dacă voia să se dea bine pe lângă mine, mă striga de prin curte: Iulioară, ia vino, ia… Când am pășit prima oară în Sulina (vorba vine, că doar nu era să pășesc pe apă, sau cine știe…) primul lucru pe care l-am văzut a fost o barcă pe care cineva o botezase Filioara. Make sense…

2 comentarii:

alexander spunea...

Sulina, am fost acum mult timp. Parcă fu vis. Nu am auzit-o strigându-te pe bunica ta. Stiu ca am prins o broască si am dat-o cadou receptionerei. Eram mic si îndrăgostit. Sigur se bucură bunica "mama".:)

Iulia Georgeta Popescu spunea...

:)
Mulțumesc, alexander. Pentru că ai citit-o și pentru gândul bun