Jurnal de repetiti

14 septembrie

Nu am de gând sa prezint lumii o agonică, voi amana finalul poveștii ei până în ultima secundă de spectacol.
Bun, asta știm, atunci întrebare: De ce e ea acolo, de ce acel context (vorbesc de contextul meu, nu al lui Beckett) și nu altul: mare, munte, drum, în fond poti aștepta oriunde... ? Asta e esențiala întrebare legată de spațiul scenei, decor, etc.

... Tot ce ne trebuie e pe lângă noi, ne înconjoară cu bunătate și grijă. E necesar a deschide ochii și a întinde mâna ca pentru cules, dacă nu cumva ne pică direct in poală. Eu nu adaug nimic nou. Totul era deja aici. A fost întotdeauna... Și bucuria, mai ales bucuria...
În zona asta voi găsi răspunsul... Răspunsul meu, nu al regizorului, al meu. Și atunci când raspunsul întârzie, eu mai pot să cred doar că ceva asemănător cu lumina moale a unei păpădii se reîntoarce de unde s-a ascuns - întotdeauna...