Jurnal de repetiții

2 septembrie, orele 20.15,
primit textul undeva în București. Citit din el tot drumul spre casă. Sunt 30 de pagini pline ochi de indicațiile de scenă ale autorului. Asta înseamnă text real de memorat de 15 pagini. Și mai înseamnă că, pentru circa 55 minute de spectacol (cu greu îmi pot imagina că poate dura mai mult fără ca măcar cineva să înceapă a se foi în scaun...) trebuie să rămână maximum 8 pagini de text efectiv...
Astăzi și mâine am de gând să îl operez la sînge: ce rămâne, ce cade la tăieturi - varianta mea de prezentat lui Iulian pentru ziua în care ne putem întâlni, deocamdată pe Skype. Așa ar fi frumos, totuși eu sunt cea care joacă vorbele, deci e decent să știu deja și pe care din ele...
Bref, am ajuns să adorm cam pe la cinci dimineața. Asta ar cam trebui să înceteze, un program tâmpit are de regulă consecințe tâmpite...

3 septembrie, pe la 12.00,

Stau cu deștiu'în gură și aștept să apară omul cu afișul. Poate că e prea devreme să îmi fac griji ori planuri despre asta. Sau poate nu...  de vreme ce, deocamdată habar nu am cum se va rezolva această sarcină... Și că pe omul cu afișul urmează să îl întâlnesc și să îl (re)cunosc dintr-o mulțime finită de oameni pe care, ceva care seamănă cu tulburarea mustului toamna urmează să mi-i scoată în cale...

Pesemne că mă cred cel puțin Andrei Șerban cu jurnal de repetiții și tot tacâmul. Probabil, pentru că mi-am propus, ca de obicei, o cauză semiimposibilă. - Iar pentru cauze semiimposibile e bine să te crezi foarte multe lucruri. Sau, cel puțin foarte multe lucruri... Altfel, din câte știu, din nimic iese de obicei nimica. Sau, pe firul logic, Qui potest plus, potest minus... 'ai că sunt logică, da?