Tectonice

  Now when the thrill is gone... Nu cred în mișcările de stradă. Mi-ar plăcea să spun că n-am crezut niciodată. Și poate e chiar așa. Căci am crezut până când, în '89 (abia intrasem la liceu) tremuram în fața ușii, doar doar o prind deschisă și fug în stradă. Tata stătea și o păzea, lasă-mă să trec, lasă-mă nu auzi, stai zice, o să mori, nu te las, mai bine stai înăuntru și trăiești, trăiește și vezi ce urmează, atunci o să știi ce se întâmplă de fapt, l-am urât.
Da, pentru că e mai ușor să mori, după cum e mai ușor să nu știi...

Dacă eram în Japonia, tata m-ar fi lăsat și aș fi murit... Acolo nu sunt multe de aflat.
Suntem scălâmbi și proști și plini de mândrie de sine, de acuze pentru cei din față, de resentimente și revendicări, în timp ce acasă, propriul veceu stă plin și pute, în timp ce pe stradă avem copii mâncați de câini pentru că nu avem grijă nici de copii, nici de câini, avem grijă doar a urla unii la alții pentru scama din ochii celuilalt. Și suntem pitorești și naivi, poți privi o sută de ani o țară ca asta, că nu e netedă, nu te plictisești. O sută de ani e mult. Mă doare să știu că o lecție, care e simplă în fond, lecția umilinței poate aștepta atât de mult după un student prost, un repetent, ca să fie decorticată, și da, ÎNVĂȚATĂ for God sake!!!!!
Acuma știu că tata m-a pedepsit ca să-mi învăț lecția.

altfel, nu trece, nu...

P.S. ...și mi-ar plăcea ca peste o sută de ani, cineva să spargă o bancă de celule stem, să le parcurgă ADN-ul și să spună: ce prostănaci oameni au  trăit aici acum o sută de ani. Ar fi dovada că lecția a fost învățată în sfârșit.