1, GEPPETTO

   Când se trezi de dimineață, Geppetto nu prea știu pe ce lume e. Viața de câine pe care o primise de data asta îl cam băga în ceață. Toată noaptea se ferise de muște, se făcuse cald, era vară și înțelegea că ele, efemeride, n-aveau să-l sâcâie prea mult timp. În fond, lumea era a lui. O lume cu forme noi și limpezi (habar n-aveau ei, ăștia înalțați pe două picioare, cât de limpezi!!), unele tari mirositoare, că nu se putea dezlipi de ele. Cum era și osul ăsta bunăoară,  pe care începu din nou să-l umple de bale. Bucata aceea țeapănă, ruptă din copacul de lângă casă cu care Mark îl îmbiase când se lăsase întunericul, de exemplu, nu-i mai spunea nimic. Ce-l tot amețea stăpânu-său cu ea? Se umezise în timpul nopții și amestecul ei de fibre moarte îl lăsa rece...
"Aș vrea să fac 25 de flotări chiar acum", își zise, și nu înțelegea de ce membrele astea scurte nu-l prea ajută. Se lăsă pe vine, limba lunguță i se strecură afară dintre dinți.
"Mi-e totuși somn". Își aminti de muște. "Sunteți desigur cam proaste; o să vă bat cu coada..."
   Parcă văzuse ceva în timp ce dormea: în spatele ochilor lui se zbătea încă, o imagine pe care nu  o putea înțelege nici cu nasul, nici cu limba, în caz că limbuța aceea scoasă i-ar fi putut cumva atinge ochișorii. Era o plăsmuire care semăna cu un om mic, dar nu din carne, și colorat, dar nu din piele. Era o imagine lemnoasă, asta dacă mintea lui ar fi putut gândi cuvântul "lemn". Sau cuvântul "vis".
   "Să nu insistăm", își spuse. Se vede treaba că noțiunea "a insista" îi era clară...