azi noapte, în hohote... plângeam de parcă o furtună se rupsese în mine și trebuia să iasă afară neapărat, de parcă toate fântânile se umflaseră înăuntru acolo, mari și grele, îmi tremura inima și tot toracele și tot aș mai fi plâns, așa cum e în vis, nimic nu e satisfăcător, nimic nu e dus pân'la capăt, tot ar mai fi loc. și m-am trezit, și nu-mi mai amintesc nimic, de ce, de unde, încotro...
doar că plângeam ca o dunăre