Prefață. Pe care, ca să ne respectăm logica, o vom numi "În loc de prefață"

   Când mi s-a întâmplat asta, mi-am promis să povestesc.
Mergeam într-o seară spre casă. Era prin mai, teii deja ardeau. Pe stradă, în mijlocul drumului, o pisică. Ca să fie clar, în primul moment n-am știut că e o pisică, ori animal, ori creatură electrică. Pentru că n-am văzut și nici auzit în viața mea una ca asta. Era ceva care zbiera ca într-un episod isteric, zbiera, ei, cum poate zbiera doar o pisică, încremenești! Deci, pisică era... Se tăvălea, își prindea coada cu dinții, pisica asta alerga în jurul ei înseși. Am căutat să înțeleg, mi-a trebuit timp. Mă amuțise, acum mă asurzea...
Mi-am amintit că trecuse o mașină cu zece secunde înainte și de niște câini care lătrau. Am înțeles că ei o speriaseră, că ea intrase sub roți în fuga ei, că mașina o lovise, probabil în cap sau în coloană. Nebuna asta mică se contorsiona cu blana electrizată, se dezaxase, m-am dus lângă ea, nici gând să mă lase s-o ating în vreun fel. Am mânat-o așa ușurel din drum, până sub o mașină oprită pe margine. Când m-am aplecat din nou să mă uit la ea, era acolo, egală, netedă, își lingea lăbuțele cu grație...
De parcă făcuse switch cu altă pisică, de parcă vedeam un număr aiurit de magie! De parcă ar fi trecut succesiv, cu o repeziciune de supersonic prin toate camerele distruse ale vieții ei de pisică și s-ar fi oprit în ultima, sigura rămasă întreagă după catastrofă.

Cred că am văzut o pisică-lecție. Una despre vehemența cu care refuzi ceea ce nu-ți convine. Despre cum să exorcizezi. Cum să faci doar ceea ce vrei. Și, în loc să mori, cum să alegi să trăiești. Simplu, adică din toată ființa, dintr-o singură mișcare. Și despre cele mai stranii și mai impresionante animale din lume.