Vise, 25 noiembrie

Vis către dimineață. O saga de famile.
Un negru ce va face vâlvă în lumea jazz-ului. El e descoperirea unui mare star al Americii, un fel Chaplin, care se oferă să-i fie naș de cununie când jazzistul se căsătorește cu o femeie de culoare deșteaptă și frumoasă, un fel de Whitney Houston. Vreau să zic că toți sunt doar replici ale acestor persoane reale și glorioase, ca și cum ele s-ar oglindi într-o lume paralelă, într-o istorie alternativă.
Familia lui crește. I se naște întâi o fetiță. Văd ca într-un film cum el iese la plimbare cu femeia cu care s-a căsătorit și cu fetița lor în orașul secerat de zgârie-nori - e posibil ca el să-și fi început cariera în această perioadă timpurie a vieții lui, cântând în cafenelele New York-ului - apoi zgâindu-se toți trei la o vitrină, un plan-detaliu al unui picior înfășurat în ciorap fin ridicându-se de la genunchi în aer, cochet, într-o poziție de așteptare contemplativă, al ei, fetița alergând printre amândoi...
Apoi ele, fetele, împreună cu mama care nu are vârstă, e aproape la fel de tânără, într-o sală - o stranie spa în care ea e așezată într-o cuvă de sticlă plină cu apă. Stă îmbrăcată acolo, sub apă, cu un costum de flanelă mulat pe corp - buline colorate pe fond negru, făcînd probabil ceea ce numim baie galvanică. Scame adunate din electrozii motorului care încălzește apa se depun pe acest costum ca niște solzi mici și albi pe o piele neagră. Mă uit și mă amuz. Ea se ridică și îmi explică frumos, de parcă așa fi chiar fata ei, poate că și sunt. Fiicele celelalte crescuseră și ele. O privesc pe una care-și invită prietena ce venise cu ea, la noul lor domeniu pe care, în următorul cadru îl și văd, întins pe niște coline, de parcă aș fi la fereastra unui tren care tripează zona. Văd astfel din depărtare pomii crescînd lângă niște ochiuri de apă, și când scriu "ochiuri" vreau să se înțeleagă exact asta, pentru că în cazul lor, apa se ridică puțin peste orizonatala unui luciu obișnuit de apă, se curbează ca și când dedesubt s-ar afla calota unui glob, și chiar și apa crescută deasupra lui ar avea o consistența sticlei topite. Lacurile acestea, mici cât două palme, se pot privi în adâncimea lor chiar de la acea distanță, datorită apei sclipitor de transparente, precum o lentilă. E ca și cum le-aș contempla de la depărtare pictate de un artist naiv, ori chiar de Hyeronimus Bosch, atât sunt de nefirești rădăcinile pomilor crescând din apa asta clară, verzuie, care le desface vederii de la mare depărtare, de parcă ar fi încorporate într-un cristal rotunjit.
Pe întinderea domeniului, din loc în loc, răzlețe, niște grilaje înalte de fier, doar fragmente dintr-un fost gard, presărate atât cât să ofere adăpost câte unei statui la baza lor. Printre ele, statuia unui personaj foarte înalt care pare că face pe sub drapajul etolei de piatră o incantație inițiatică, un mistic dacă nu ar semăna atât de mult cu un vrăjitor împietrit, una din figurile tăiate în stâncă ce apar de câteva ori în Stăpânul Inelelor. Fata, care acum mă însoțește pe mine, îmi spune că tatăl ei, vedeta jazz-ului, are o strângere de inimă să treacă pe lângă gardul acestui misterios personaj. În sinea mea, mă întreb de ce nu renunță el la toate astea. Oare de ce și-a cumpărat totuși această moșie snoabă? Ajungem și în piața pustie, flancată tot astfel de porți ca și grădina misticului din piatră, a acestei replici de oraș ce formează doar o mică parte din greoiul domeniu.