Vise, 5 noiembrie

   Vise țesute unul din altul...
Mă fâțâi printr-un loc fancy, o cofetărie lambrisată în alb, îmbrăcată drăguț cu un deux-pieces semănând mult cu cel purtat de mine odată, când el mă ținea de mână într-un oraș străin, în real; acum, în vis, costumul e mov deschis acuarelă. Tocmai îmi luasem o poșetă nouă. B.M., colega mea de la teatru cu care mă întâlnesc la o masă, promovează niște genți și are una chiar la ea în brațe, mare, dar nu mai mare ca a mea, mda, zic, nici nu e prea scumpă, e de piele (a mea se pare că nu era) și are chiar combinația de culori din deux- pieces-ul meu. B. mă încurajează s-o iau și-o iau.
Ajung apoi pe malul unei ape în compania cuiva, bucuroasă că astfel scap de A. care mă obosea, cu care de altfel, se pare că ajunsesem în acel loc cochet - poate incinta unui mall. Aici pe dunga apei sunt multe ustensile proprii unui vaporean, busole, pipe, otgoane, o mulțime de chestii și un tip, marinar în tinerețe, care scrisese de curând o carte și o vinde în atmosfera asta retro. Până și cartea are pagini îngălbenite - o patină reușită tipografic, nu una reală, observ asta când intrăm în cămăruța mică, asemena unei cabine de vapor sau unei încăperi dintr-un far, și acolo îmi mai dă în plus, niște cărți poștale și niște coli, la fel de galbene...
Privesc întinderea de apă, suprafața e expusă soarelui și scânteiază, dar apa e verde, înconjurată de vegetație multă și de sălcii, căci e de fapt, o baltă, un petec aparținând unui fluviu. Doi corăbieri, par străini ei, poate americani din sud, dau la știucă și în general, își fac de lucru cu niște undițe. Eu sunt pitită într-o ambarcațiune mai mare, un velier de mare viteză, manevrabil electronic. Deocamdată e suspendat undeva deasupra apei, eu stau călare pe bompres și privesc așa, minunea de peisaj. Unul din ei aruncă niște comenzi și se pregătesc să plece. Eh, zic, atunci mă duc și eu la ale mele... Dar simt o mișcare sub fund și mă pomenesc cu velier cu tot în apă. Deci, da, ei nu pleacă pe șalupa în care stăteau, ci cu minunăția asta de vaporel... Mă ridic, pesemne picasem pe punte îndărăt și mă uit peste parapet, ei nu mă iau în seamă, își văd de comenzile lor, vaporelul prinde viteză de croazieră, apoi una și mai mare și alunecăm pe brațul sau pe canalul din extrema dreaptă a acestul mic ochi de apă în care ne aflasem, deci, al doilea din dreapta. Deodată încetinim la minimum, coada unui submarin ca o coadă de crocodil din fier e în fața noastră, o văd de sus de la prova. Ne strecurăm printre peretele canalului și peretele arătării de fier și alunecăm iarăși, duși suntem... Până ne pomenim pe gheață, cu case de o parte și de alta, dar ce se află sub gheața asta e de fapt pământul, ne aflăm adică, pe un drum de țară într-o iarnă cu cețuri. Întoarcem, ajungem în apă, trecem iar de submarin și mă trezesc în camera de baie micuță de tot a unei case. De fapt, un veceu strâmt, de abia încap în el cu mâini cu tot, și foarte rece. Cum m-oi descurca eu în frigul ăsta mâine dimineață...? Iau o pereche de pantaloni de pijama agățată în cui deasupra mea, apoi bluza, reci de tot, sunt și câteva sutiene spânzurate acolo, toate sunt ale nepoatei femeii care mă primise să stau acolo câteva zile.
   Îi spun Il. la telefon, căci și ea fusese găzuită aici, că o să plec zilele astea pentru că mi-e frig, ea îmi dă niște povețe... Dau să ies din coridor, ah, ce strâmtă e pijamaua asta, firește, fata aia are cinșpe ani, mă duc să mă bag în pat... Ușa camerei are, în loc de clanță, o bilă gălbuie de metal pe care o întorci stânga-dreapta și, ca într-un film, obiectivul aparatului de filmat fixează mânerul ăsta burtos, așa că acum descopăr acolo ochiul unui copil aflat înăuntru, pe care el și-l lipise ca de un vizor. Copilul locuiește în clanță, mai mult, are acolo un întreg apartament. Copilul se îndepărtează și se duce în lumea lui plină de borcane de dulceață și alte conserve, aha, o bucătărie deci, ca bucătăria de lemn a piticilor... Un tablou din casa asta a lui se mișcă și din el răsar niște doamne care discută la ceai și așa, obiectivul aparatului tot înaintează pe culoarele casei încăpătoare și plină de chicoteli ca societatea din Țara Minunilor Alicei. Într-un ochi de fereastră, un fluturel grăsuț, cu forme bine reliefate, încarnat proasăpăt dintr-un desen animat se micșorează treptat, în timp ce vocea povestitorului înșiră istoria evoluției lui, de la coadă la cap, iar eu privesc ce povestește el, adică felul simpatic în care ăsta mic își strânge aripioarele, cum face ochii mari, căci și le pierde, cum se apropie de micul cocon din care ieșise, cum se pregătește să fie din nou crisalidă, e tot timpul conștient, îsi păstrează conștiența vârstei lui de copil, fiindcă era un fluture-copil, cum își strânge buzițele contrariat că trebuie acum să se micșoreze și mai mult, și mai mult... Lumina care-l scaldă e o lumină minunată, de poveste, vocea povestitorului continuă șirul vieții lui înapoi... Mă îndepărtez de ochiul de fereastră magic... Sună ceasul, mă trezesc.