Vise, 8 noiembrie

Unul, în care o biserică se construiește undeva în apropiere, e ortodoxă, e diafană și proaspătă, așa e aerul ei, de parcă ar respira sau ar vibra pe șoptite. E aproape gata. Un grup de francezi care ajutaseră la ridicarea ei sunt serviți și mănâncă pe niște table întinse ca la pomană, în curte. Mă apropii de una, o fată, pare că o cunosc și, în timp ce vorbesc cu D. (scenografa noastră de la Lo.), înting în farfuria franțuzoaicei. Ea mă lasă, eu mănânc bucata asta de pâine întisă în ciorbă, pe urmă încep să scobesc cu furculița după niscai carne, tot în porția fetii. Ia te uită, ce de carne, pentru că tot mănânc din farfurie și nu se mai termină, deși fuseseră gătite acolo doar câteva gâturi de pui (ciudat e că am mai visat ceva înainte, unde mă exprimam despre gâtul lung al unei fete, apoi despre al meu...). Ce să vezi, mai descopăr și niște așchii de piept în sosul de ostropel de alături...
   Ațipesc din nou, doar puțin, mă gândesc la el, zâmbesc și laptop-ul începe să licărească. Se pare că apăsasem în joacă niște taste, iar ele mă trimiseseră la niște chestionare naive, de copil, apoi părăsisem ideea de a le mai apăsa, că nu primeam niciun răspuns și iată, abia acum vine și reacția. Pe o manșetă îngustă care dansează și clipocește pe ecran, se poate citi cu greu o afirmație scrisă de o mână de copil. Dar banderola asta se derulează cu repeziciune și nu apuc să citesc, nici nu îmi bat capul, bănuiesc de pe acum că e scrisă acolo cine știe ce copilărie, genul acela de răvaș optimist întotdeauna și care ai vrea să crezi că ți se va întâmpla ție, cam ca în caietele oracol... În același timp, merg pe o potecă prăfoasă, văratecă, răsfirată pe o coastă, seamănă cu oricare alta de prin satele de câmpie, urcă încet la deal, mărginită de garduri de nuiele și de case pierdute printre pomi și viță. Apare după coasta de deal o fetiță. Pe măsură ce se apropie, o văd cum e îmbrăcată, destul de grosuț pare pardesiul ei deschis în față, deasupra unor haine cam șterse. Dar, din anumite unghiuri și doar de la o anumită distanță, corpul ei începe să pălpâie pe sub pardesiaș ca o jucărioară de bâlci, pâlpâie într-o lumină intensă, albastru indigo. Parcă fata ar fi o alcătuire de plasmă albastră, albastră de înțepenești, electrizantă. Apar la poartă părinții ei, ea se lasă îmbrățișată de cei doi, mă vede, eu mă apropii și vine la mine în brațe, sporovăim diverse, e un copil drăguț, normal, adică destul de obișnuit, acum nu pâlpâie colorat... Din nou, laptop-ul meu foșnește, din nou apare un mesaj scris ca de o mână de copil pe banderola dansatoare, iarăși nu apuc să-i prind înțelesul pentru că zboară prea repede, știu că e tot din cele optimiste. Apuc să mă întreb dacă fetița o avea vreo legătură cu mesăjelele... Mă trezesc