joi, 6 octombrie 2016

Două vise, 5 octombrie, Craiova

Mama (Mira) pleacă până-n oraș și mă lasă în dormitor - camera mea - în pat, e către seară, e ziua mea și eu frec menta prin casă. Tata se fâțîie prin baie și nici nu-i trece prin cap să-mi spună La mulți ani. Apar o droaie de reporteri cu camere de filmat, multe flash-uri, multă gălăgie, se vor bate pe știri mondene cu mine acum că m-au prins acasă, sub motiv că e ziua mea. Mă enervează un pic că lui taică-meu nu-i vine odată să-mi zică La mulți ani, ce chestie, poate nici nu-și aduce aminte, poate e sub condiția unei boli de nervi, sau n-are chef. Mă duc până în bucătărie (care e poziționată în vis unde în realitate e sufrageria) unde ajung în timp ce citesc povestea unui tip care a pus pe roate o afacere împreună cu prietenii lui și a făcut bani frumoși din ea. Se povestește - e vocea povestitorului, chiar o aud în timp ce-mi tai dintr-o chiflă lunguiață graham o jumătate și o ung cu unt - că a început prin a pune în punga aceea de pâine din care scosesem eu chifla câte un cântar, asta după ce clientul se prezintă la casă cu toate bonurile cum că a cumpărat timp de un an de la firma lor chifle din astea. Și în alte pungi, alte premii, constituind fiecare câte un ingredient al afacerii respective. Strângînd toate pungile astea cu bonusuri, câțiva clienți vor asambla la rândul lor temelia unei noi afaceri de același gen, după ce se vor întâlni unii cu alții și după ce vor fi umplut deja buzunarele firmei mamă timp de un an. Succesul noii afaceri devine garantat. Eu sunt încântată de acest reportaj. Ca și cum aș fi fost unul din inițiatorii acestei mărețe lovituri. Sau țepe.
Mama vine de unde plecase, nici nu știu dacă-mi spune La mulți ani, eu îi dau raportul cam ce făcusem cât lipsise (ce chestie!!!), pe urmă mă pune să mă îmbrac să mergem până la spital, unde e programată cu niște analize de diabet. Același spital. (În toate visele mele apare acest șablon de spital, cu scara lui din dos pe care adesea o folosesc studenții la practică, cu mățăria de coridoare de prin spatele clădirii imense și cu scări pe la cucurigu suspendate, îl știu pe dinafară, doar că nu corespunde nici unei realități. În absolut toate visele îl asimilez unui singur gând, și asta fără să-mi bat capul, ah zic, e Spitalul 1 din Craiova. Să fie coincidență faptul că, real, m-am născut în spitalul ăsta?). În fine, suntem pe casa scării din dos, cu liftul lui din stânga care nu vine niciodată când îl chemi, sunt cam enervată pe mama și o chem după mine să urcăm primele trepte. Pe porțiunea asta de spațiu între etaje sunt două trepte mai abrupte acolo unde scara face un cot, iar acum, pentru că mama nu s-a grăbit, trebuie să le fac loc să coboare unor asistente sau studente ce-or fi, grăbite, ah, uite cum aștept și după astea, întorc capul s-o caut din ochi pe mama rămasă în spate, ea tocmai apasă butonul liftului. Haide, îi zic, lasă-l. Chiar atunci, ușa lui se deschide și iată, prindem liftul. Țopăi înăuntru. Liftiera îmi zâmbește, stai zice, s-o așteptăm pe doamna. Mă mai uit o dată la mama, stă în fața ușii trăgând dintr-o țigară; în loc s-o arunce repede, pufăie fără treabă în timp ce consimte ca noi toți s-o așteptăm pe ea. Găsesc asta din cale-afară, îmi dau ochii peste cap de nervi, liftiera caută să mă împace, eu îi spun că sunt alții care, ca mine altădată, apasă descurajați butonul unui lift care nu mai vine; mă uit pleoștită la toate tastele alea pe perete, care luminează. Ea nu se supără (e o tipă simpatică, moaca unei actrițe americane pe care am văzut-o des în roluri secundare - cameo parts- flegmatică), ba, după ce ușile liftului se închid în sfârșit pentru că mama a binevoit să-și termine țigara și-a intrat, spune că e foarte bine că am așteptat-o pe doamna, pentru că aici nimeni nu se grăbește cu adevărat. Sunt mofluză.
Alt vis, după ce adorm din nou către dimineață, cu mine, cu mama, cu Ileana G. și cu mama ei, ne plimbăm pe la marginile uni oraș, Craiova cred, dar așa cum arată el mereu în vise - un târg de case frumoase ca pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Case frumoase sunt și aici la periferie. Povestim, vorbim o mulțime, la un moment dat ne oprim în fața unei cutii cu chestii de cusut, nasturi, ațe, papiote, chicușuri. Ileana îmi ia taiorul din pânză subțire pe care îl purtam (port un deux pieces de fapt, drăguț) și-o văd cum meșterește la el. Mi-l dă înapoi foarte repede, îi cususe un guleraș de dantelă cu niște nasturi strălucitori din cristal cu care se închide în față, pe gât. Ce ideee drăguță zic. Și chiar că vine bine așa (o dată, când eram foarte mică, tanti Cati, profesoara mea de desen, mi-a făcut un guleraș pe care eu îl adoram, îi ziceam guler de contesă). Ne continuăm plimbarea, apoi ajungem acasă (la ea?). E un spațiu aici, “acasă”,  asemănător unghiului din care privesc camera de la hotel Ibis atunci când îmi amintesc despre ea.

Niciun comentariu: