sâmbătă, 1 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 3

Ștefan se foia și nu știa ce să zică.
- Nu știu ce să zic. Mă ajuți puțin cu dialogul ăsta?
- Atunci, hai să-ți povestesc, făcu Kontogouris… Și e mai bine s-o iau de la început.
   Am crescut în baltă. Primele mele amintiri sunt cu niște valuri de papură care se zbicesc în fața mea într-o rafală de vânt, eu stau sub o răchită bătrână, și tata, care mă ia în fugă de acolo - nu mai știu, începea furtuna… Nu mi-am cunoscut mama, tata mi-a spus că a murit foarte curând după ce m-am născut eu, de tuse. Mai țin minte o cameră frumoasă cu ferestre mari și-o femeie care-mi zâmbea. N-am uitat niciodată zâmbetul ăsta, pentru că aveam să-l caut mai apoi înadins, de-ar fi fost să cotrobăi toată viața ca să-l găsesc și să fie numai al meu. Ei, și l-am găsit, dar asta e mult mai încolo. Tata mi-a spus o dată că m-a crescut o femeie din oraș. Nu știu ce oraș, poate că era Tulcea. Nu mi-a zis și de ce m-a luat de la ea.  M-a dus cu el în vârtejul nisipurillor plajei iar noaptea, târziu, după ce tata și ai lui își făceau partea, veneam într-o tavernă soioasă, unde adormeam pe o bancă în spatele tejghelei. M-a luat împreună cu toți din bandă, primele jafuri în care m-a băgat și pe mine cred că le-am trăit de pe la 8-9 ani. Am aflat mult mai târziu că era exact vârsta când copiii din familiile înstărite începeau școala. Asta a fost școala mea. O bandă de greci și de maltezi care, așa cum am înțeles mai târziu, era de fapt stăpână la Gurile Dunării au fost profesorii mei. Între ei, tata. Cu felinare aprinse la coarnele boilor, atrăgeam noaptea vasele, înămolindu-le pe bancurile de nisip. Le jefuiam sub cuvânt că voiam să le salvăm. De altfel, știi toate astea dacă te-ai întâlnit cu profesorul de istorie al Sulinei. Le spune mereu fiecărui grup de vizitatori în cimitir.
Într-o dimineață, o canonieră engleză apăru în vederea coastei, îmi amintesc bine ziua aia, am avut un fior când tata ne-a spus asta cu ocheanul la ochi. Poate că a fost prima mea presimțire, cine știe, poate atunci am început să simt cum simte un lup de mare pericolul. Un tip tânăr, ofițer, am aflat că era fiul amiralului Parker, a coborât după câteva ore împreună c-o patrulă de marinari acolo, pe chei, către care o luasem și eu la fugă și mă ascundeam prin mulțimea de gură cască, ieșiți ca la comandă de prin măruntaiele așezării omenești de lângă Dunăre. Pentru siguranța navigației, cică și împotriva grecilor tatălui meu se făcuse anume această escadră a Levantului ca să facă poliția mărilor din Orient. Numai că foarte curând, ofițerul fu lovit de un glonț de pușcă. Vezi, eu le spuneam alor mei toate locurile unde se găsea omul ăsta. L-au nimerit ușor.
Pe tata l-a dat în gât unul, Iani Kostaki, care mai târziu a crăpat de holeră la Constantinopol, odată cu el și pofta mea de a-i tăia beregata… Englezii se răzbunară, prefăcând satul în cenușă într-un bombardament ca la carte, iar  pe tata l-au spânzurat în vârful catargului, aproape fără să-l mai judece. Așa se făcea atunci cu toți pirații prinși. Nimeni nu mi-a dat voie să plâng.
Amiralul Parker m-a luat cu el către Constantinopol. Încet-încet s-a atașat de mine, poate că îi era dor de copilul lui, cine știe.
(to be continued)

Niciun comentariu: