sâmbătă, 1 octombrie 2016

Ștefan și piratul, 3

Ștefan se foia și nu știa ce să zică.
- Nu știu ce să zic. Mă ajuți puțin cu dialogul ăsta?
- Atunci, hai să-ți povestesc, făcu Kontogouris… Și e mai bine s-o iau de la început.
    Am crescut în baltă. Primele mele amintiri sunt cu niște valuri de papură care se zbicesc în fața mea într-o rafală de vânt, eu stau sub o răchită bătrână, și tata… Tata mă ia în fugă de acolo - nu mai știu, începea furtuna… Nu mi-am cunoscut mama, tata mi-a spus că a murit foarte curând după ce m-am născut, de tuse. Mai țin minte o cameră frumoasă cu ferestre mari și-o femeie care-mi zâmbea. Nu i-am uita niciodată surâsul ăla azuriu - pentru că aveam să-l caut mai apoi înadins, de-ar fi fost să cotrobăi toată viața ca să-l găsesc și să fie numai al meu. Ei, și l-am găsit, dar asta e mult mai încolo. Tata mi-a spus o dată că m-a crescut o femeie din oraș. Nu știu ce oraș, poate că era Tulcea. Nu mi-a zis și de ce m-a luat de la ea.  M-a dus cu el în vârtejul nisipurillor plajei, iar noaptea târziu, după ce tata și ai lui își făceau partea, veneam într-o tavernă soioasă, unde adormeam pe o bancă în spatele tejghelei. Primele jafuri în care m-a băgat și pe mine cred că le-am trăit de pe la 8-9 ani. Am aflat mai târziu că era exact vârsta când copiii din familiile înstărite începeau școala. Asta a fost școala mea, o bandă de greci și de maltezi care (așa cum am înțeles într-o zi) era de fapt stăpână la Gurile Dunării, au fost profesorii mei. Între ei, tata. Cu felinare aprinse la coarnele boilor, atrăgeam noaptea vasele, înămolindu-le pe bancurile de nisip. Le jefuiam sub cuvânt că voiam să le salvăm. De altfel, știi toate astea dacă te-ai întâlnit cu profesorul de istorie. Le spune fiecărui grup de vizitatori în cimitirul cosmopolit.
Într-o dimineață, o canonieră engleză apăru în vederea coastei, îmi amintesc bine ziua aia, am avut un fior când tata și-a dus ocheanul la tâmplă. Poate că a fost prima mea presimțire, cine știe, poate că atunci am început să simt cum simte un lup de mare. Un tip tânăr, ofițer - am aflat că era fiul amiralului Parker - a coborât după câteva ore împreună c-o patrulă de marinari acolo, pe chei, către care o luasem la fugă; mă ascundeam prin mulțimea de gură cască, ieșiți ca la comandă de prin măruntaiele micii așezări omenești de lângă mare. Pentru siguranța navigației, cică, și împotriva grecilor tatălui meu se făcuse anume această escadră a Levantului ca să facă poliția mărilor din Orient. Numai că foarte curând, ofițerul fu lovit de un glonț de pușcă - vezi, eu le spuneam alor mei toate locurile unde se găsea omul; l-au nimerit ușor.
Pe tata l-a dat în gât unul, Iani Kostaki, care mai târziu a crăpat de holeră la Constantinopol, odată cu el și pofta mea de a-i tăia beregata… Englezii se răzbunară, prefăcând satul în cenușă într-un bombardament ca la carte; pe tata l-au spânzurat în vârful catargului, aproape fără să-l mai judece. Așa se făcea atunci cu toți pirații prinși. Nimeni nu mi-a dat voie să plâng.
Amiralul Parker m-a luat cu el la Constantinopol. Încet-încet s-a apropiat de mine, poate că îi era dor de copilul lui, cine știe.
M-a dat la Robert’s College, un colegiu cu ifose din Istambul, în timp ce toată lumea credea că sunt fiul unei surori a lui Parker, măritată în Pera cu un grec bogat, vice-consul britanic la Stambul...
(to be continued)

Niciun comentariu: