- Nu fumez. Doar iau ca și tine de pe la alții, de pomană...
Ce mă, nici mort nu te lași?
- Măi boierule, pe aici, totul e un fel de fum. Pe aici, țigara e poezie în fum. De asta trageți din ea ca disperații. Vă umpleți piepturile cu baloturi de fum și sperați să ajungeți într-un suflet la noi, în partea asta…
Când m-am apucat de fumat eram în Burgas. E și aci o poveste. Beam mastică la o masă. O femeie cu părul roșu s-a aplecat peste mine și m-a tras după ea. Sus în cameră, m-a apucat în brațe, m-a învelit cu lenea ei surâzătoare cum e fumul de havană, mi l-a suflat în gură când mă săruta… Și-a desfăcut buzele, a scos un șarpe de limbă și mi l-a mestecat în gât. Acum miroseam amândoi a fum. Femeile, fie sunt roșcate, fie sunt urâte, dar asta roșcată fuma ca un vapor. Cred că m-a pregătit de moarte, cine știe, că n-am mai respirat mult timp după ce s-a descolăcit de pe mine.
Problema e că nu-mi mai aduc aminte de carnea ei; o fi fost moale și albă ca aluatul de pâine, o fi fost ca tăciunele, cine mai știe. Problema e că nu-mi aduc aminte dacă m-am culcat c-o femeie sau dacă am făcut poștă un pumn de tutun aprins. Poate doar am fumat. Cam așa e pe lumea astălaltă. Îți amintești numai fumul.
Fumul îndoit cu emoțiile simple. Cu alea, clipele când inima îți bate altfel, când se grăbește, când nu-și mai respectă pasul ei moderat de inimă. Fie uită să-l mai bată, fie-l bate cu putere. Când se încurcă, când se oprește, când sare peste ritm. Când sare peste reguli și peste ceasuri. Doar pe alea le ții minte aici. Secundele când te îndrăgostești. Și alea când îți pasă.
Că veni vorba… Într-o zi, când ăi vrea, să-mi dai de pomană o țigară. Da’ să-i faci cruce, ca să fie primit. Să spui așa, “asta e pentru Gheorghios, care a murit și-a mai iubit…”
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu