Altul, sunt într-o casă mare în vizită la Piticugras, eu cu mama (Mira), în trecere pe acolo să-l felictăm de ziua lui. Spațiul de primire se desfășoară în sufrageria de la Carpen și în jurul ei. Piticu, dulce și moale cum e el, nu știi dacă râde sau dacă e trist sub masca lui de vată glumeață, nu știi dacă a băut o baniță de vodcă sau un pahar. În fine, e plăcut, mama râde, ne îndreptăm încet spre coridorul de ieșire, hotărâsem să rămânem doar puțin și ne apropiem de ușă. Holul e cel din apartamentul nostru de la Gară, acolo îl iau pe Piticu de după gât și-i spun, uită-te diseară pe cer, e ploaie de stele, de meteoriți, nu Perseidele, cum le spune mă, Priamidele, nimeresc eu cuvântul (de fapt a chiar a fost asta aseară, real, Orionidele, crecă nu le-a văzut nimeni că a fost nor). Înainte să plecăm, o las pe mama cu Piticu să-și ia la revedere în fața ușii cam o o juma de oră, cum faci când pleci de la oameni din vizită, stai mai mult la ușă decât la masă. Între timp eu mă duc să bântui puțin pe sus, la etaj, să văd și eu cum e casa asta nouă. Piticu o cumpărase de curând, este fostul Muzeu de artă, palatul Jean Mihail, l-a cumpărat așa cum e, n-a mai stat să-l redecoreze, păi era și păcat. Săli cu tablouri, plafoane pictate, coridoare strălucitoare, aur pe tocării, tapiserii, fotolii de mătase, o bogăție scânteietoare și cu gust, un fel de Petrodvoreț mai mic. Intru în șirul de toalete puse la fiecare etaj pe aceeași direcție, cum fuseseră ele amenajate de arhitect special pentru de muzeu. Mă întâlnesc cu mama într-una din săli ca să ieșim în stradă. Strada - cu fațade deștept reamenajate, cum vezi în Centrul Vechi, numai că nu suntem în nici un centru, ci o periferie mai șmecheră. În dreapta trec pe lângă un tablou. Mă uit atentă dar rapid, o privire revuistică așa, cum înregistrezi ceva din fugă, nu am timp să-l bag pe tot în venă chiar acum, căci ne grăbim nu știu unde. Știi ce e cu tabloul ăsta, o întreb. Hehe, ce poveste. Ai văzut că stăteau o mulțime de oameni în fața lui, acolo în curticică unde era expus, da? Ei, oamenii ăia sunt strânși acolo demult. Am de gând să merg și eu într-o zi. Tipul pe care l-ai văzut în ramă stând la catedră e chiar Bacovia. Bacovia, ai văzut, pictează un tablou, un tabolu în tablou adică. Șmecheria e că la fiecare expoziție, tabloul pictat de Bacovia e altul, e convenția hotărâtă de custode. Iar esența picturii e o șaradă jucată de actorii pe care i-ai văzut strânși în curte, o improvizație, o poveste care trebuie să aibă de fiecare dată început, cuprins și final, ca la școală, dar resorturi și coerența și logica unei opere de artă. Trebuie de asemenea să fie scurt, concis, cât să încapă într-un tablou. Într-un tablou în tablou. Biletele se pun în vânzare cu multe zile în avans, în casa din spatele curții, Vlad Dr. se ocupă. A dezvoltat un întreg marketing în jurul tabloului ăstauia, tot el îi cheamă pe actorii de la teatru sau pe studenți, iar ăștia lucrează o săptămână întreagă doar pentru o improvizație. Genial, nu?
sâmbătă, 22 octombrie 2016
Vis, 22 octombrie, București
Cu mama (Mira) într-un trip, pare că am merge în urma unui lung șir de oameni. Mama umblă încet, așa că eu merg ce merg și mă întorc după ea, mai odihnim, o mai aștept, iar plecăm, și tot așa. Intru într-un spațiu dichisit, ceva creat cu artă, cum îi urmez eu astfel pe cei din față. Deasupra noastră, un cordon de păsări migratoare, dar mă uit mai bine și nu, nu e asta, ci, într-o organizare necunoscută și misterioasă, plutește de fapt plafonul unei galerii formidabile, poate Capela Sixtină, ca un stol de păsări care migrează spre sud. Parcă nu se mai termină, a acoperit tot cerul de deasupra cu fresca imensă care curge separată pe registre pictate al căror număr continuă și continuă. E o lucrare barocă în care alergă caii furtunoși ai lui Leonardo din Bătălia de la Anghiari (ăia recuperați de Rubens), separați de grinzi învelite în stuc cu ornamente aurii și cu încrustații, flori, arabescuri. Sunt topită, e emoție pur și simplu. Vreau, da vreau, să-i arăt mamei, mă întorc la ea cu ochii pe sus, dar ea e tot la capătul cozii și pentru asta trebuie să trec printr-un șir de alte galerii, în timp ce organizarea misterioasă a plafonului migrator fuge pe deasupra mea mai repede decât înaintez eu printre pereți pe aici pe jos. Ajung la ea gâfâind, hei, zic, vino încoace că de acolo nu vezi nimic, o iau de mână, uite, privește deasupra, repede… Ultimele cadre cu ultimii cai zboară acuma peste noi. Mama e uimită, e fericită chiar și așa, mulțumită cu ultimele imagini, ca într-un film în care mai prinzi patru secunde și cade genericul, îl citești și pe ăsta și știi ce tare trebuie să fi fost, ce film, dom’le!
Altul, sunt într-o casă mare în vizită la Piticugras, eu cu mama (Mira), în trecere pe acolo să-l felictăm de ziua lui. Spațiul de primire se desfășoară în sufrageria de la Carpen și în jurul ei. Piticu, dulce și moale cum e el, nu știi dacă râde sau dacă e trist sub masca lui de vată glumeață, nu știi dacă a băut o baniță de vodcă sau un pahar. În fine, e plăcut, mama râde, ne îndreptăm încet spre coridorul de ieșire, hotărâsem să rămânem doar puțin și ne apropiem de ușă. Holul e cel din apartamentul nostru de la Gară, acolo îl iau pe Piticu de după gât și-i spun, uită-te diseară pe cer, e ploaie de stele, de meteoriți, nu Perseidele, cum le spune mă, Priamidele, nimeresc eu cuvântul (de fapt a chiar a fost asta aseară, real, Orionidele, crecă nu le-a văzut nimeni că a fost nor). Înainte să plecăm, o las pe mama cu Piticu să-și ia la revedere în fața ușii cam o o juma de oră, cum faci când pleci de la oameni din vizită, stai mai mult la ușă decât la masă. Între timp eu mă duc să bântui puțin pe sus, la etaj, să văd și eu cum e casa asta nouă. Piticu o cumpărase de curând, este fostul Muzeu de artă, palatul Jean Mihail, l-a cumpărat așa cum e, n-a mai stat să-l redecoreze, păi era și păcat. Săli cu tablouri, plafoane pictate, coridoare strălucitoare, aur pe tocării, tapiserii, fotolii de mătase, o bogăție scânteietoare și cu gust, un fel de Petrodvoreț mai mic. Intru în șirul de toalete puse la fiecare etaj pe aceeași direcție, cum fuseseră ele amenajate de arhitect special pentru de muzeu. Mă întâlnesc cu mama într-una din săli ca să ieșim în stradă. Strada - cu fațade deștept reamenajate, cum vezi în Centrul Vechi, numai că nu suntem în nici un centru, ci o periferie mai șmecheră. În dreapta trec pe lângă un tablou. Mă uit atentă dar rapid, o privire revuistică așa, cum înregistrezi ceva din fugă, nu am timp să-l bag pe tot în venă chiar acum, căci ne grăbim nu știu unde. Știi ce e cu tabloul ăsta, o întreb. Hehe, ce poveste. Ai văzut că stăteau o mulțime de oameni în fața lui, acolo în curticică unde era expus, da? Ei, oamenii ăia sunt strânși acolo demult. Am de gând să merg și eu într-o zi. Tipul pe care l-ai văzut în ramă stând la catedră e chiar Bacovia. Bacovia, ai văzut, pictează un tablou, un tabolu în tablou adică. Șmecheria e că la fiecare expoziție, tabloul pictat de Bacovia e altul, e convenția hotărâtă de custode. Iar esența picturii e o șaradă jucată de actorii pe care i-ai văzut strânși în curte, o improvizație, o poveste care trebuie să aibă de fiecare dată început, cuprins și final, ca la școală, dar resorturi și coerența și logica unei opere de artă. Trebuie de asemenea să fie scurt, concis, cât să încapă într-un tablou. Într-un tablou în tablou. Biletele se pun în vânzare cu multe zile în avans, în casa din spatele curții, Vlad Dr. se ocupă. A dezvoltat un întreg marketing în jurul tabloului ăstauia, tot el îi cheamă pe actorii de la teatru sau pe studenți, iar ăștia lucrează o săptămână întreagă doar pentru o improvizație. Genial, nu?
Altul, sunt într-o casă mare în vizită la Piticugras, eu cu mama (Mira), în trecere pe acolo să-l felictăm de ziua lui. Spațiul de primire se desfășoară în sufrageria de la Carpen și în jurul ei. Piticu, dulce și moale cum e el, nu știi dacă râde sau dacă e trist sub masca lui de vată glumeață, nu știi dacă a băut o baniță de vodcă sau un pahar. În fine, e plăcut, mama râde, ne îndreptăm încet spre coridorul de ieșire, hotărâsem să rămânem doar puțin și ne apropiem de ușă. Holul e cel din apartamentul nostru de la Gară, acolo îl iau pe Piticu de după gât și-i spun, uită-te diseară pe cer, e ploaie de stele, de meteoriți, nu Perseidele, cum le spune mă, Priamidele, nimeresc eu cuvântul (de fapt a chiar a fost asta aseară, real, Orionidele, crecă nu le-a văzut nimeni că a fost nor). Înainte să plecăm, o las pe mama cu Piticu să-și ia la revedere în fața ușii cam o o juma de oră, cum faci când pleci de la oameni din vizită, stai mai mult la ușă decât la masă. Între timp eu mă duc să bântui puțin pe sus, la etaj, să văd și eu cum e casa asta nouă. Piticu o cumpărase de curând, este fostul Muzeu de artă, palatul Jean Mihail, l-a cumpărat așa cum e, n-a mai stat să-l redecoreze, păi era și păcat. Săli cu tablouri, plafoane pictate, coridoare strălucitoare, aur pe tocării, tapiserii, fotolii de mătase, o bogăție scânteietoare și cu gust, un fel de Petrodvoreț mai mic. Intru în șirul de toalete puse la fiecare etaj pe aceeași direcție, cum fuseseră ele amenajate de arhitect special pentru de muzeu. Mă întâlnesc cu mama într-una din săli ca să ieșim în stradă. Strada - cu fațade deștept reamenajate, cum vezi în Centrul Vechi, numai că nu suntem în nici un centru, ci o periferie mai șmecheră. În dreapta trec pe lângă un tablou. Mă uit atentă dar rapid, o privire revuistică așa, cum înregistrezi ceva din fugă, nu am timp să-l bag pe tot în venă chiar acum, căci ne grăbim nu știu unde. Știi ce e cu tabloul ăsta, o întreb. Hehe, ce poveste. Ai văzut că stăteau o mulțime de oameni în fața lui, acolo în curticică unde era expus, da? Ei, oamenii ăia sunt strânși acolo demult. Am de gând să merg și eu într-o zi. Tipul pe care l-ai văzut în ramă stând la catedră e chiar Bacovia. Bacovia, ai văzut, pictează un tablou, un tabolu în tablou adică. Șmecheria e că la fiecare expoziție, tabloul pictat de Bacovia e altul, e convenția hotărâtă de custode. Iar esența picturii e o șaradă jucată de actorii pe care i-ai văzut strânși în curte, o improvizație, o poveste care trebuie să aibă de fiecare dată început, cuprins și final, ca la școală, dar resorturi și coerența și logica unei opere de artă. Trebuie de asemenea să fie scurt, concis, cât să încapă într-un tablou. Într-un tablou în tablou. Biletele se pun în vânzare cu multe zile în avans, în casa din spatele curții, Vlad Dr. se ocupă. A dezvoltat un întreg marketing în jurul tabloului ăstauia, tot el îi cheamă pe actorii de la teatru sau pe studenți, iar ăștia lucrează o săptămână întreagă doar pentru o improvizație. Genial, nu?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Nu stiu daca seria asta de vise sunt reale sau sunt o creatie de-a ta. Daca sunt o creatie, ai redat bine natura visului, spontanietatea si vagul. Imi aduc aminte (aceaste vise) de o carte draga mie, veche si cam rar de gasit :). Un autodidact roman, I.C.Vissarion, care batea drumurile din Bucuresti la inceputul secolului trecut ca sa isi prezinte scrierile marilor scriitori ai vremii. Pe langa basmele fantastice, are o carte ciudata in care isi scrie visele lui din copilarie pana la momentul scrierii, pe care le leaga cu evenimente din viata sa (un fel de jurnal). Cartea se numeste Lumea cealalta si nu a mai fost reeditata, nici cand i-au reeditat volumele. Are o stranietatea pe care ti-o da doar visul, si pe care o simt aici.
alexander, visele mele sunt chiar "reale" :) mi se pare interesant să le transcriu aici, dar mai întâi le notez într-un caiet când mă treesc, altfel nu le-aș ține minte :)
Cât despre Vissarion, nici nu știam că există, și nici nu știam că s-a apucat înaintea mea să facă ce am făcut eu anul trecut: o carte cu vise pe care chiar le-am legat de evenimentele curente pe un an întreg, un fel de jurnal cum spui. încă n-am editat-o. văd că mai bântuie și pe alții, deci :)))
Trimiteți un comentariu