... Amiralul ăsta Parker m-a dat la Robert’s College, un colegiu cu ifose din Istambul unde toată lumea a crezut că sunt fiul unei surori a lui, măritată în Pera cu un grec bogat, vice-consul britanic la Stambul. În vacanțe chiar mergeam cu ei la Terapia. Ambasada englezilor își avea acolo reședința de vară; în timpul caniculei, în saloanele ei largi, cu perne moi, se putea cât de cât respira; în aer, răcoritoare, briza Bosforului, la o azvârlitură de băț - bărci și tot felul de corăbioare plutind pe apele încinse. Seara, baluri cu doamne îmbujorate pline de aurării cu nestemate atârnate de gâturile lor cărnoase, cu ofițeri de la bastimentele staționare ale Marilor Puteri, cu foșgăială colorată a întregii lumi diplomatice în activitate leneșă, de vară. Frumoase vacanțe. Îl ajutam câteodată pe vicele cu niște lucrări simple de cancelarie și mai ales la traduceri; mă pricepeam la traduceri: poceam o englezească levantină destul de bunișoară, grecește știam de acasă, iar mai târziu mi-a folosit și că brodeam ceva românește de prin părțile Sulinei. Așa a trecut și Războiul Crimeii, și așa l-am cunoscut într-o după-amiază pe inginerul Hartley când a trecut trei zile prin ambasadă. Venea direct de la Sevastopol, orașul căzuse. Cu Charles Hartley m-am reîntâlnit la puțină vreme, la Congresul de pace de la Paris, vice-consului mă adusese cu el să-l ajut. Acolo l-am cunoscut pe Lamartine, dacă îți vine să crezi. Pentru că mie nu mi-a venit la început. Era încă activ în ministerul de externe pe atunci. A fost, până a murit. Eram mort după poeziile lui, citisem o mulțime, acelea care circulau pe atunci în fascicule împreună cu ziarele, ajunse din Franța pe mesele noastre din Pera. Am ajuns să-i povestesc de tata și de aventurile cu pirați de la gurile Dunării. După Byron, cred că a fost al doilea care a scris pe subiect. Dar ăsta chiar că s-a uitat în gura mea când povesteam, dat în paștele mă-si-ii gagiul. Păcat că nu ne-am mai întâlnit și pe lumea asta. Adică, astălaltă. Și, la o adică, la ce mi-ar mai folosi mie acuma?
În sfârșit, aceste mari puteri pășteau demult momentul când să-și curețe drumurile de comerț prin Orient și pe Marea Neagră. Acum că scăpaseră de ruși la Dunăre, puteau liniștiți. Își puteau lejer desface piețe în tot sudul Europei în dauna dominației rusești. Îi încurca numai Dunărea, cam înnămolită pe gurile ei de vărsare. Așa că au aruncat cu titlu provizoriu o comisie la Galați și o echipă de ingineri în frunte cu Hartley. E prima demonstrație europeană despre cât de durabil poate fi provizoratul. O veșnicie. Al doilea exemplu sunt eu. Dar asta mai încolo…
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu