Știam, de la bun început am știut că Hartley și Stokes - șeful mare, și Comisiunea or să caute cu orice preț să influențeze, să aducă situațiunea la gurile Dunării în favoarea exclusivă a acelor Mari Puteri. Dar mai întâi de toate, a Angliei care sugea cele mai grase ponturi din afacerea asta internațională. De când cu marea foamete a cartofului din Irlanda, de-atunci s-au gândit că vor grâu pe Dunăre; au fost primii care au renunțat la taxele de comerț, pentru că nimic nu mișcă pe lumea asta fără un interes. Crezi că nu mai puteau ei de greul nostru… Dacă mai rămânea câte ceva pe margine, bine, atunci spoiala aia putea să fie în folosul ăstor biete așezări omenești, și în folosul oamenilor scurși pe aici ca toate depunerile pe care fluviul le cărase cu el. Le lipseau atât de multe că oamenii ăștia se învățaseră să trăiască și fără ei. Eu i-am învățat să trăiască pe seama lor.
Tot ce poți face de acum îți faci singur, cu mâna ta, mi-am zis.
Suntem la răscrucea tuturor căilor de comerț ale lumii, așa se fornăiau grașii ăia de marinari englezi. Dar puteam să-i îmbătăm turtă, puteam să le dăm comorile Orientului la preț de câțiva bumăști galonul de tărie, până cădeau sub masă și când nu mai aveau cu ce plăti, ne dădeau cămașa de pe ei. Dădeau tot, lăsau hainele și cizmele amanet. Pe urmă, în chiloți se întorceau la corabie și mai aduceau capete de funii, cupru, cutii de tinichea, orice chiștoc, și dacă îi găseam vreo trebunță prin cârciumă, Parparia le mai împingea pe gât câteva păhărele de vise.
Pe aici, cum murea unul, venea marangozul, tâmplarul măh, știi tu, tot la careva dintre ai noștri după scândură. Pe post de sicriu făcea o ladă de scânduri așa, ca în filmele alea western spaghetti. Obiceiul se mai păstrează și azi la Mila 23… Și să nu crezi că nu le-am văzut.
- Ce? Western spaghetti?
- Într-o eternitate sau două, am avut timp să trec și pe la cinematograful de pe faleză, uită-te și tu ce-a mai rămas din el. Nu vreau să vorbesc despre asta…
I-am chelit așa tare de bani că într-un an ne-am construit vreo 20 de mahoane din alea cu fund dublu. Vasele astea mici, cu fundul plat, cărau grâul de la șlepuri și de la vasele de pe fluviu în bocaporții corăbiilor mari din rada portului care nu puteau înainta pe Dunăre de nisip, încă nedragat. Fix cum scria Cunnigham ăla. Așa că furam cuminte de la ei atât de mult între alea două funduri ale mahoanei că ne-ajungea să săturăm două familii de amărâți de pe-aici la un singur transport. Așa, degeaba…
A mers vreo doi ani. Dar șenalul navigabil se adâncea, vapoarele acostau acum la chei direct de pe canal, au mărit și portul, mahoanele nu mai trebuiau…
Știi cum se face comerțul, bancherule? Tot de la hoți pornește. Tot grecul știe că banul vine de pe apă, grecii pe apă s-au născut, știa el Ulisse ăla al dumitale…
Altul era de-acuma portul. În fiecare dimineață, o învălmășeală de căpiat de cutere, de vapoare și de barje, unele descărcau pește, altele descărcau grâne, supraveghetorii și vătafii de hamali înjurau și împărțeau ghionturi cărătorilor încovoiați de poveri, unii îmbibați de apa care șiroia din târnele de răchită puse-n cap, cu pielea pe obraji și pe umeri plină de solzi, sclipeau de zici că erau bucăți din soare, sirene, povești. Mi-erau dragi. De-aia iubesc eu poveștile.
Să zicem că afacerile s-au diversificat. Kamberi a venit și și-a construit hotel, Comisia și-a înălțat la doi pași palatul de pe chei pe care-l vezi azi. Ca ciupercile au apărut birouri, prăvălii, bodegi. Pe urmă au apărut evreii. Au apărut și casele lor de comerț. Aștia făceau comerț ciucure, toți la un loc, nu ca grecii, câte unul, câte unul, singurel cu pizda mă-sii. Boul de Moishe a apărut cu frati-su Menachem, un pămpălău…
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu