Ștefan și piratul, 7

   Comisiunea și-a găsit sediu administrativ la Galați, oraș cu pretenții de nobleță, de port al occidentului, însă eu peste puțină vreme m-am pomenit la Sulina, într-o mică recunoaștere care s-a prelungit. Vezi, și eu am fost funcționar…
   La Sulina era ianuarie, iarnă. Știi cum e la Sulina, iarna, boierule? Iarna când vânturile din sud încetează, când crivățul, vântul stepei, vântul dinspre ruși le ia locul și nu pe furiș, nu, ci într-o bătălie vâscoasă, gemută, cu furtuni care duc tainul de suflete în fundul apelor a doua oară anul acela - prima oară a fost primăvara, curenții se schimbă și suflă curând gheață peste pomi, peste casele din lemn și peste bălțile din spatele lor, pe grinduri și sub ele. Apa e lucie, pomii, albi, apa mării, neagră. Într-un târziu crusta de gheață cuprinde tot țărmul. Apoi Dunărea îngheață bocnă, acum e doar un cearcăn vânăt, pe margine sălciile leșină și le curge zăpadă din cap. Subțire ca o lamă, ca un solz de pește, lumină albă a Sulinei de omăt taie porția de cer cu o bucată de pământ uscată, separă viață de moarte, pe a fi de a nu mai vrea, stele de oameni, și uneori, tot ce-ți dorești e să poți muri în somn și să uiți, să uiți… N-am avut plăcerea.
  Sulina e izolată aproape trei luni de-acuma, oamenii rămân închiși aici, pământul așezării devine insulă. Drumuri pe uscat nu sunt. Un singur punct, de care norii trag și-l suie și-l lungesc câteva picioare în sus: vechiul far, farul rușilor. Sub el, doar o întindere velină, albă cum e cadranul unui ceas din care timpul și-a șters numerele și orele și-a fugit, s-a ascuns în ghețuri. Eu am rămas aici. Închis. Ca insecta aia mică în chilimbarul ei.
   Ți-am zis că aveam o poftă nebună să schimb lumea. Drept care, am intrat în taverna lui Parparia pe chei, unde scria cu vopsea verde “De-ale gurii”, m-am descheiat la prohab și am zis, “Una mare pentru doamna” uneia cu niște buze groase care se hlizea la mine din fața tejghelei. I-a plăcut asta. La început n-a prea înțeles, pe urmă râdea de nu se mai oprea. Stai să vezi după, ce-o să mai râzi.
   Mai întâi am umplut toate gurile. Și le-am îndestulat. Pe urmă, am pus-o să-l cheme pe Parparia. L-am recunoscut, da. Mult nu trecuse, cât să fi fost, zece, doisprezece ani. Behăia cu drag, măgarul, de câte ori mă vedea. A behăit și acum. I-am povestit tot, tot ce nu știa. Așa am început iar la Sulina. Cu Parparia. Am croit planuri, am ghicit bine despre cum aveau să fie toate peste câțiva ani, am aranjat pas cu pas întoarcerea mea, două luni cât am stat închis acolo asta am făcut.
   Cu Dunărea înghețată, totuși Hartley n-a stat degeaba. Toată luna a făcut socoteli pentru măsurătorile pe care urma să le cântărească în primăvară. Planul lui era să construiască niște jetele, niște diguri perpendiculare pe malul mării, împinse către larg la gurile de vărsare ale fluviului, asta la Sulina. La început se gândea și la celălat braț, la Sf. Gherorghe, dar mai târziu și-a urmat gândul să râmână doar pe Sulina. Însă mai întâi, înainte de a porni lucrările propriu-zise, voia măsuri ca să îmbunătățească pe moment navigația. Așa că după dezgheț, s-au adus două dragi, una la Sulina și una la grindul Argagni ca să sape burta Dunării. Vezi tu, când a preluat Hartley postul, situația Dunării la vărsare era nasoală rău. Rușii au făcut tot ce puteau pentru a nu începe nici o lucrare de curățare a fundului fluviului de aluviuni, iar transportul comercial pe canalul Sulina era de fapt jaf la drunul mare. Comercianții englezi - englezii erau favorizați pe comerțul cu grâu în zonă - se găseau în față cu o mare chestie: vasele lor erau de-alea noi, cu burți mari și aveau un pescaj pe măsură. Iar fundul apei nu era prea departe, apa la Sulina era mică. Acest lucru l-a adus de fapt pe Hartley la Dunăre.
   Într-o bună zi, în primăvară, scotocind prin birou...
(to be continued)