Nevastă la vapor…
- Ca și cum ai zice înghețată pe băț. Bănuiesc că bagi povestea asta ca să spui și ce-a urmat, că vi s-a părut o idee bună ca afacere, asta cu nevestele, și-ați mai tocmit și alte vapoare cu muieri, că bărbații, porci, au vrut mai multe neveste - după moda turcească din teritoriu, că fomeile mai vechi s-au mâniat pe alea noi și-au pus foc caselor de lemn din Sulina. E veche istoria. Tu cu ce te-ai ales? Ai plătit pe vreuna? Pare convenabil.
- Știi care e prețul, boierule? Prețul e să trăiești între lumi, ca mine. Dacă ție ți-o conveni, n-am ce-ți zice…
Într-o seară după dezgheț, se făcuse negură bine de-acuma, era sus un ciot de lună, lumină cât să văd pe unde merg. La colțul hotelului lui Kamberi, niște proști pe care-i jupuisem la cărți. Mi-am tras jungherul, nu era loc de stat pe gânduri. Mi s-a făcut frică, știi? Trei în fața mea, pe vreo patru îi simțeam în ceafă… Și-atunci, un glas, un tril, un ceva ce nu mai auzisem. Apa când curge ea printre nuferii aia de când eram copil, dacă era, și tot n-avea glas mai frumos. O sirenă, zic, asta e. O sirenă. Băieții, am clipit din ochi o dată și nu mai erau acolo. Dispăruseră toți. Poate se căraseră văzând că nu suntem singuri. Poate că nici nu fuseseră. Poate doar mi se păruse. Așa că m-am concentrat și am trecut de colțul casei. În balconul hotelului, o femeie.
Ea. Ea cântând.
Să întâlnești o fată ca ea în momentul ăla e super-clipa de grație. Ca un condamnat la moarte care așteaptă să cadă barda și în secunda aia e anunțat frumos că i se comută pedeapsa, e trimis în exil forțat la Veneția, e ca o pânză de Kandinski, ca tușă indigo într-o mare de bej, ca Modigliani lângă Jeanne Hebuterne, ca Charlot când cade în cur în Luminile Rampei, ca Robbie Williams cântând Love Supreme, e Cărtărescu rămas în viață la 99 de ani numai să-i dea ăia premiul Nobel și când i-l dau, înduioșați de soarta literaturii române mioritic-virgine și profund nelaureate, precum și a martirilor ei însângerați, îl cedează răpus lui Manolescu la 120, ia-l mă tu, vindecă-te de prostată…
- Băi, mă lași? Poți redeveni cât de cât coerent? Sau măcar lizibil…
- Iartă-mă, ți-ai lăsat facebooku’ deschis. Cred că știi că nu mă pot abține…
- Așa, urmărește-mă. Poate-ți fac și cont.
- … E ca atunci când un bancher a decis că e mai important să-și deschidă cont pe facebook. Sau conturi. - Pe astea pot să ți-le și piratez, dacă-mi permiți o glumă. - În fine, ai înțeles ideea…
Nu există timp, măi omule, există doar o planetă șuie care se dă huța sub picioare pe muzica Gelsominei. Prin urmare, tremuram și eu, tremura și ea cu ochii la mine. Tremura și cânta. Mă remarcase, o privea o specie de maimuță cu fălcile clefăid cleaf, cleaf, pe scurt, un prost care stă și se uită la o fată frumoasă. Știi cum e? Te-ai uitat la o fată frumoasă, nu? Exact așa e.
Nu, nu există timp, există doar o undă caldă în care înoți în cercuri ca un electron fascinat stereotip de nucleu. Există valuri de muzică și note fără sens. Unele, doar unele au noimă pentru tine, și cu alea rezonezi, să zicem. Deci, nu există timp, ai înțeles, da? Prin urmare, nu știu cât am stat încremenit așa s-o ascult. Când apele se întețesc,/ Și când nu mai ai unde să fugi/ Nici măcar de tine însuți… cânta ea.
Când o vedeam pe ea, mă vedeam pe mine, nu știu cum. Când o spun, pare un căcat de poezie, dar în realitate, sufletul ăla al ei parcă îmi povestea ceva. Despre depărtări care se apropie, despre spații curbe, despre linii ondulate, despre o regăsire și despre, nu știu, că n-am prea înțeles, vorbea pe șoptite… O fi fost cântec sau vrun tâmpit de manual de fizică cuantică? Ți s-a-ntâmplat vreodată? Să nu mai faci diferența? Confuzie totală. Cunoști sentimentul?
Femeia asta era femeia mea. Și dacă nu era, trebuia să fie.
Și-am mai stat, și ne-am mai chiorît unul la altul…
La urmă, nu mai era nicio Gelsomină acolo. Nu mai eram nici eu. Erau numai două semne de întrebare. Care se formulau mut. Gen, unde ceapa mă-tii ai fost până acum? Prin urmare, trecuse atâta timp că a avut loc și prima ceartă. Adică, în loc să dau cu căciula în câini de bucurie că există, ce, puteam s-o și cert, nu? Era a mea, nu? Mă comportam pueril.
- Te comporți pueril, mi-a explicat în gând.
Când întâlnești o fată ca ea, devii mai deștept. Așa deodată.
- Da, dar sunt mai deștept. Am vorbele la mine dacă vreau. De fapt, sunt un puștan care nu știe să se bucure. Un copil care n-a găsit o bicicletă, un pui de cățel singur, etc, i-am răspuns pe loc, tot în gând...
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu