Dacă era frumoasă? Cred că era, nu știu, nu mai știu. Trebuie să fi fost. Ți-am spus, de ce să te mint, pe aici detaliile nu se conservă, memoria le dizolvă. Cred că memoria e cel mai bun solvent, spală tot. Adică, tot ce nu contează. Ce rețin e sufletul ei cuminte care a efectuat trei piruete plutind și s-a așezat frumos lângă al meu. Și așa ar fi trebuit să rămână. De atunci am știut-o.
Semăna cu Louise Brooks în A Girl In Every Port, dacă vrei un reper, da îmi amintesc asta. Și să nu crezi…
- …că nu l-ai văzut. Te cred. Tot de pe facebook?
- Ah, nu mă întrerupe… “Îmi cer mii de scuze, domnișoară, că vă întrerup, am zis eu galant ca Lamartine. Nu vă cereți”, a zis ea, "ar fi invers proporțional cu graviatea daunei".
Mă intimida. De parcă ieșisem de după un colț, de după o casă, de sub o masă și mă uitam la mine. Mă contemplam. Mă priveam de sus. Mă patronam. Nu eram beat, că nu-mi amintesc să fi băut atunci. Nu-i stingeam pe ăia la cărți, beat. Știi cum e să fii tu, ăla care se uită la tine de sus? Printre gene? Adică, nu eu, nu eu așa cum sunt. Că eu sunt urât. Eu, da’ altfel. Pricepi? Pricepi ceva?
Ochi ca ai ei mai văzusem eu, chiar mai frumoși, dar felul cum se uita cu ei, gândul din spate… Gândul ăsta eram eu. Ochii ăia eram eu. Și mă întrebam ca prostul unde-i văzusem, unde văzusem uitătura asta care părea că mă cunoaște bine, mai bine decât aș putea eu. Eh, boierule, astea sunt lucruri pe care înțelegi abia după ce mori. Ea mă privea din altă parte, un loc unde aveam să ajung într-o zi și să știu.
Am luat-o încet. Am început așa: am început cu o depărtare. Am așezat-o între noi. Mai întâi fizic, pentru că simțeam că mă sufoc atunci, pe loc. Am spus bună seara și m-am târât în cușca lui Parparia. Maimuța și-a făcut loc între perne dar n-a dormit.
În balconul ăla părea că sunt eu. Dar mint, mă, nu eram eu, era mult mai mult ca eu, erau doi, trei eu, de parcă puiasem, de parcă erau trei capete din care ieșeau trei șiruri de gânduri diferite, de parcă puteam să scriu, dacă mă apucam atunci, un roman cu mai multe personaje.
Zile întregi de atunci îmi venea mai ușor s-o ocolesc decât să mă apropii. De aproape mă stingherea. De departe, mă uscam ca peștele ăla sărat atârnat de grindă pentru malasoalcă… și cu el atârna spânzurat, nefericitul, și gândul meu din cap, gândul meu pentru ea, rămas de-acuma singur în tot capu-mi, și nici ăla nu-mi aparținea pe de-a-ntregul. Îl pierdeam...
- Ești confuz. Ce pierdeai, capul, gândul, femeia...? Și cum să pierzi ceva ce nu-i al tău? Am mai pus întrebarea asta undeva, într-o carte…
- Știu unde. Oricum, nu te mai deranja să te răsfoiești și să te citezi. Pot și singur să dau paginile. Măi ăsta, măi Moishe, spune mă tu, ia explică…
- Iote-mă! Domnu’ scriitor, nici nu știi cum e să te bucuri de plăcerea ubicuității. Dar nu te grăbi, ai o eternitate în față. Deci,...
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu