1

  Carpen. Felul cum unduiau teii... Teii la amiază, teii la chindii, teii cu lună. Ăsta e leagănul civilizației, dacă e să mă întrebi pe mine.
  Într-o dimineață de prin miezul verii am pretins că visasem noaptea rezolvarea unei probleme simpatice de matematică (una din sutele pe care le primeam o dată cu vacanța de la tovarășa profesoară acolo, în clasa din orașul inundat de praful lui iunie, luna aceea care întotdeauna îmi bloca ușa vacanței ca un soldat rău, căzut de dincolo de perete, din filmele cu Rambo...). Lucru mare, pentru că eu eram agiamie la această cea mai nobilă materie a școlii, mă fâstâceam, înghițeam limba și mă apuca bolborositul la tablă, sudori reci pe spinare și o stare de spirit doar un pic mai domoală decât catalepsia, tot împungem un punct alb din tabla neagră cu nefericita aceea de cretă până mă trecea la loc... În cele din urmă venea recreația, atunci da, mă răzbunam visând cu gura căscată în fereastră, proiectîndu-mă într-un viitor mai mult ca sigur cum mergeam așa, de mână cu Daniel, principele geometriei din clasa a 5-a B, către olimpiada de matematică, măcar la asta, faza pe municipiu - unde la română treceam ca acceleratul. În spate ne urmau îndeaproape, cu limba înodată de emoție, colegii deștepți, Dana - prințesa  algebrei, Laurențiu, Irina, Mihaela... Și aproape imediat suna clopoțelul pentru că începea a doua oră de matematică (se știe demult că legitima oră de sport înscrisă la rând se putea sări fără griji, ea figurînd în tabela de materii a oricărei școli care se respectă drept o disciplină la fel de frecventată precum erau națiunile defavorizate pe lista de priorități a națiunilor favorizate).
  Am luat-o domol la plimbare pe lângă pereții albi și joși ai camerei de sus a casei, pe lângă ziarele întinse pe jos cu flori de tei puse la uscat, până la concluzia simplificată că m-am născut în România lui Ceaușescu ca să fiu un geniu. În vis, trapezul se transforma în trapeză și radical din cinci într-un papă Iuliu al II-lea sfios și posomorât, încât, atunci când am deschis caietul cu teme la matematică, am găsit aproape imposibil să transcriu asta pe hârtia albă și din ce în ce mai perpendiculară peste pătrățelele ei de atâta de uimire. Apoi, foaia aceea isterică a început să strige la mine că ea nu poate să perceapă acolo vreo similaritate de limbaj, a apucat repede stiloul, m-a spoit cu cerneală pe mâna întinsă în deșert și m-a gonit așa de repede de lângă ea încât am ajuns hăt, pe scări în jos, în curtea de sub tei, și cu gâștele sâsâidu-mă din fața porții.
  Nu-mi mai amintesc dacă am rezolvat vreodată acea problemă ca o pantă de piramidă în declin, poate cel mult am deschis o revistă Magazin istoric și am întrebat-o pe Nefertiti, asta a fost întotdeauna mult mai ușor.
  Și nici nu are prea multă importanță dacă da sau nu, atâta timp cât acolo, la porțile albastre ale Nilului din comuna Carpen s-a inventat o poveste: eu.