Recunoaștere

  Poate că toată viața nu facem decât să ne amintim ceea ce am început în copilărie. Poate că viața e doar o dezvoltare a afirmațiilor copilăriei...
 Mi-a venit asta așa, din senin, aseară, în spectacol, jucînd din Goethe. Felul în care lumina cădea pe obiecte, felul în care am început dintr-o dată să mă simt, exact ca atunci când probam rochiile mamei în oglindă în timp ce pickup-ul derula povestea Sării în bucate - interpretată audio de o mână de actori renumiți... Când îmi plăcea pâinea prăjită și biscuiții și felul în care respiram trandafirii grădinilor vara, și când mama m-a trimis să iau niște căznite lecții de balet, pe lângă altele, si mai căznite de limbă germană... Toate astea erau prezente acolo, în acel moment de scenă, de artă. Da, probabil că la început nu știm că momentele se întâlnesc undeva, cândva. Dar, dacă suntem destul de norocoși, observăm într-o zi asta...
 Și poate că arta și visul sunt singurele căi de a împlini, de a aduce în realitate amintirea a ceea ce-am început atunci, în vârsta de aur. Și cu siguranță, muzica.
 Și, mai ales, recunoștința...

 "La mine așa a fost". Și este.