2

  Cel mai vechi vis de care îmi aduc aminte mi s-a întâmplat prin clasa a doua primară, nu cred că a fost mai devreme de vârsta de 8 ani... Era spre dimineață când am coborât din Lună, și asta s-a petrecut cam așa: stăteam înfiptă cu picioarele în solul lunar când mi-a trecut prin minte că m-aș putea deranja să execut un pas mare, mare de tot, piciorul meu drept s-a lungit ca un fir de fidea și atunci corpul meu a semănat cu litera n mic de mână, într-o extensie grozavă de care e în stare litera n dacă tragi de ultimul ei picioruș ca de o gumă de mestecat. Pasul vânjos a fost înfăptuit pentru omenire și chiar cu mare iuțeală. Așa m-am trezit cu un picior pe aleea din fața dormitorului casei noastre din blocul de la gară și cu un picior încă zăbovind în lună, prelungind peste măsură litera n din alfabet. Uniunea părea măreață și firescă. Apoi l-am desăvârșit aducîndu-mă cu ambele tălpi pe alee. Era negură, mi-am dat seama de asta din cauza a două-trei becuri chioare atârnate de stâlpi, care nu reușeau prea mare lucru cu bezna, ba chiar mă făceau cam mioapă. O navă spațială mi-a bâzâit pe la nas, deci am luat-o la fugă. Niște tipi care au coborât nu se știe cum din dubița aceea flotantă, din navetă, s-au luat după mine. Fugeam și eu, fugeau și ei, și iată că nu mă puteam abține să nu mă uit înapoi, parcă eram un Orfeu mic și neascultător, după cum aveam să aflu mai târziu. Oamenii aceia se apropiau de mine, eu n-aveam puterea să nu îi privesc. Unul din ei a scos un pistol, a tras, iar eu am văzut cum o gaură se cască și pătrunde adînc la mine în inimă. Mă nimerise tâmpitul. Am căzut ca un militar din jocurile video - așa cum aveam să aflu tot mai târziu cum cade un militar când te joci nintendo: adică fără să-l doară. Pe mine m-a durut doar în orgoliu, adică uite băi, m-a nimerit! Am căzut și am murit. Ba, cred că mi-a fost și puțin teamă. Atunci a fost prima și ultima dată când m-am mai lăsat prinsă. Niciodată în vise n-am mai lăsat pe cineva să-mi facă asta. Găseam eu cumva o modalitate să scap, poate că mă lăsam și ajutată, în fond pe acolo mereu găsești pe cineva să te ajute să scapi. Eventual, poți să-l strigi.
... Aseară, înainte să intru în parc. Pe bulevardul pe care veneam, pustiu, mărginit de blocuri, în fața lor bănci. O bancă. Lângă bancă, o stație de autobuz. Pe bancă, cineva care părea bătrîn. De departe am văzut un șal care atârna ca niște plete peste capul trist de care eu nu încetam să mă apropii. Deasupra se rotunjea luna. Era o bătrână sură. Luna și ea. Mă cam enerva o rinită mai veche, așa că îmi scot din buzunar un șervețel și îmi suflu nasul. Acum sunt aproape de ea, dau să trec prin față și o privesc. Îi lipsește felinarul îmi spun, altfel chiar aș crede că vine din lună. Buzele ei se desprind și șoptesc, de fapt nu șoptesc nimic, se deschid ca un abur. Mă apropii, ați zis ceva? Alt abur vine de la ea, poate un răspuns, dar tot nu aud, insist, nu înțeleg ce ziceți... Suflă nasul mai încolo, mă doare capul... Draga de ea. Am trecut. Am intrat în parc. Mă tot gândesc la visul meu cu luna, de când am întâlnit-o pe bătrînică, pe aliena. Sau poate că era preoteasă la Delfi, nu știu... Oare pe aici e chiar așa de greu să ceri ajutor când te doare capul? Mulți ani m-a durut și pe mine, vai, ce grea e durerea asta. Eu cred că e cam tot așa cum e să te doară o gaură din inimă, nu?