Răsfoiesc Solenoid. Și nimic. Nimic să-mi agațe ochiul, să-l scoată din frunte și să rămână lipit pe foaie - cum mi se întâmplă uneori când găsesc vreo trufanda, vreun cuvânt așa de bine pus încât să pară “ca din întâmplare” și să sune cu ecou subparietal; sau vreo imagine mai ispititoare, care să ațâțe urechea la lectură sau ochiul la citit (am chestia asta, să citesc fraza cu voce tare, sau măcar s-o ascult cu auzul interior - poate că-mi vine dintr-o profesie de scenă, asta); doar rândulețe cu sonoritate de tinichea aurită, gablonțuri, academisme opace, deliruri emasculate și arhitecturi oarbe de cuvinte grandomane fără, culmea, efect minim vizual. Doar pur intelectual. Adică, atunci când autorul lui se cacă marmură (îmi place asta, cum zice Amadeusul lui Shaffer. Știi, intelectualismul sună vulgar în literatură. Cam așa cum ar fi asta, că în timpul orgasmului te pomenești că ejaculezi un citat din Kirkegaard. Sau să scoți afară o pagină de eseuri. Hei, băieți, literatura o scriu artiștii, ok? Doar ei.). În rest, nimic să păstrezi pentru tine. Fără tandrețe. Fără emoție. Fără strălucire. Însă foarte groasă. Și grea, grea al naibii. (Omul când a scris-o, s-a jurat că n-o s-o cari după tine-n geantă dac-o iei la citit. A amenințat pe bietul cititor cu hernia și alte năpaste, Doamne păzește. A admis în prognoză numai lectura la birou. Altfel te-ar pârli soartea și pisica neagră.). O carte pentru care charturile cu liste de best-seller o să sară-n tavan, piața o să bubuie, criticii mainstream o să-și rupă cămășile și-o să-și toarne benzină - n-o să ia foc, doar pentru gestică decorativă așea - iar gospodinele neînfricate, educate la Humanitas o să ardă pe ruguri sau la aragaz între două lighene cu roșii pentru iarnă… Cărtărescu e poet. Poet bun. Proză, cel mult un volum din “Orbitor”. Sorry.
Trecem mai departe la literatura feminină. În zona asta, ne bucurăm că literatura română a descoperit “motivaționalele”. Fete cu semnături cochete în Catchy și Avantaje au trecut la faza derby a existenței lor și și-au bifat cartea vieții. Profesoare de cum să te ridici la loc în patru labe sau vreo poziție misionară după ce-ai băut toată noaptea licori proaste din comerțul EU sau ai tras eventual vreo delicatesă pe nas (rar, că nu e bani), ele predică oamenii asumați care se privesc adânc în suflet. Încep să behăi, vânzătoarea tresare dintre standuri, cred că mergea dormind și nițel am tulburat-o. Râd ca o capră la păscut. Îmi iau seama și tușesc atrăgător. Volume care de care mai lucioase și mai fotoșopate. Alte preotese ale literaturii. Care-și desfac picioarele și coperțile. Aici înăuntru, mă zbat între personaje fără țel fățiș, șterse, neimportante, cu toate că autoarea lor le-a crezut - dimineața, după ce s-a sculat dintr-un somn nezgomotos la minții și s-a spălat pe față - superbități de cabaret galactic; staruri de mușama, dar și personaje-femei flămânde de atenție care nu prea știu cum s-o ardă ca să atragă cu ceva mai acătării un public de masculi figuranți; între masochiste pro(-st)scrise - la persoana întâi și cuvinte pizdoase aruncate pe pagină cu ghiotura ca să păcălescă auditoriul cum că scriitoarea lor n-ar fi, de fapt, o timidă fără o ocupație prea clară. Povești fără ritm, fără spectacol - fără viață, în fond, evident că și fără umor, aliniate de caiet de compunere de clasa a-9-a, când fata a reușit să bifeze vreo patru intrări la discotecă în total, pentru că se ascunde din cauza acneei.
Câteva cărți îmi plac. N-o să scriu despre ele acum. Poate pentru că sunt din altă zonă. Practic, una literară de bună seamă, sau literatură pe drept cuvânt, dacă și publicul ar cunoaște-o. Pe astea însă deja le-am citit și sunt oricum puține, le numeri pe degete. Prea puține în marea foșnitoare de hârtii. Oceanul deșertic al maculaturii de catifea.
Al pieței românești de carte.
Ies. Ne vedem la vară la Bookfest.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu