Două vise, 26 mai, București

  Vorbesc cu mama la telefon de undeva de la etajul înalt al unui hotel, cred că sunt într-o cameră, îi spun că de 1 mai vreau să iau autobuzul câteva stații și-o să mă lase la Dunăre direct pe mal, pe nisip, e o plajă acolo. O invit și pe ea, ne vedem la Dunăre, zic. Pregetă, nu știu ce are de făcut și zice că nu vine. Îmi pun costumul de baie, ăla albastru ca cerul și ies. În autobuz mă pomenesc lângă un trunchi mare, gros că, în timp ce mașina dormise peste noapte-n garaj, crescuse butucănosul ăsta înăuntru, și ei pare că tăiaseră coroana cât să poată încăpea el până la plafon, plecaseră așa, că nu puteau renunța la cursă. Îl cuprind în brațe, e un lemn comun, nu știu ce exact, un dud, da, dud, e  bun, e cald, pare viu, ațipesc. După numai câteva minute mă trezesc, da, trecuseră stațiile alea scurte ca de oraș și mă dau jos. Afară, plaja se întinde de sub o salcie și din lene mă întind lângă ea ea iar soarele, printre ramuri, o să-mi bronzeze numai picioarele. Bag de seamă că mersesem cu mașina mai mult, nu prea mult, dar sunt aici pe plajă la mare, Dunărea e puțin mai în spate de unde oprisem. Râd și o sun pe mama să-i zic. O chem și iar zice că nu știu ce. Un coș flasc și la suprafață stă moțat pe piciorul meu, pe pulpă. Îl presez, iese lichidul ăla grețos, nu se mai termină… Bleah.
… Prin fața G-ului, blocul lung și înalt din curtea de la gară. (Mă jucam acolo când eram mică). Nicolae Ceaușescu, pirpiriu, foarte scund și îndesat ca un pitic se plimbă cam cu greu, e bătrân dar drept, ca un om fără ocoluri. Cineva se ia de el, mă apropii și-l acopăr cu brațele, îl ocrotesc, el iese așa, camuflat de mine prin spatele meu și dispare în sifonărie, mereu mi s-a părut curioasă construcția aia din curtea blocului, cu peretele din față stând toată ziua la umbră. Deci, acolo se duce. Dar omul care se luase de el stă acum în fața mea și comentează, țipă că oamenii mai proști o să creadă acum că e mort, cunoaște el cum e cu teoria conspirației, și-o să-l înregistreze la decese degeaba, că nu e mort, Ceaușescu trăiește, iote-l colo, stă ascuns. În fața blocului G o țin de mână pe tovarășa Ceușescu, acum e singură și nu știe unde e bărbatul ei, haide doamnă să mergem zic, acolo, dar în timp ce ne plimbăm așa, apare un om cu o carte în mână și unde o deschide el e o pagină cu miniaturi medievale. Ne aflăm acum în partea astălaltă a curții, dinspre piață, capătul opus celui unde dispăruse tovarășul Nicolae Ceaușescu. Omul indică ceva cu degetul pe foaie, un început de capitol cu toate subcapitolele trecute sub el în formă de coloane desenate exact ca infograficele procentuale tipărite în ziare care anunțau pe vremuri cu cât s-a depășit producția la hectar, ei, dar astea au formă gotică de manuscris. Adică tot niște paralelipipezi cu umbra desenată din colț, dar mai altfel, mai hoațe. Și recită: Tovarășul Nicolae Ceaușescu va fi înhumat, în urma decesului survenit azi, după o ceremonie sumară, în catedrala X din Budapesta în jurul orei 14.00, în prezența unui cortegiu funerar. Inima ei tresare, o simt dar eu o cuprind în brațe și îi spun, sau îi transmit, ei, dar știți bine că nu e mort, știți că e o manevră politică, o să trăiți mult și bine într-un paradis fiscal la tropice, vă duc acum în sifonărie, vă așteptă acolo și pe urmă mergeți la avion. De acum, nimeni nu se va mai folosi politic de el niciodată. O îmbrățișez iar, stă cuminte în brațele mele, e caldă, mi-e dragă, îi șoptesc, te iubesc, te iubesc din toată inima. O iubesc. Ce dragă îmi e, mă topește
Mă trezesc. Două vise limpezi-oglindă, vise din cele rare, când sunt în ele aievea. Ca în visul cu bunică-mea.