luni, 23 mai 2016

Vis, 22 mai, București

Eu și câțiva “colegi”. Lucrăm într-un spa, un loc de relaxare, practic aici și locuim și cred că nu doar în vacanțe, undeva la subsol, acolo unde totul e acoperit de o piscină. Chiar în piscină, în apă, deschidem ochii dimineața înotând, e o zonă în care rezidăm încă de la trezire. Destul de târzie, când nu mai e demult dimineață. Activitatea noastră continuă după miezul nopții. “Activitatea noastră “, contractual, constă în a-i stimula vizual pe oamenii care vin acolo, furându-le timpul. Atunci ei vor întârzia în bazin și vor plăti mai mult. E, de altfel, o zonă de tratament de lux, sejurul și prețul  - pe măsură. Noi ne creasem chiar confortul de a ne permite o rutină de tratament în fiecare zi, aici, în apă, unde sunt mai multe opțiuni de terapie, noi le parcurgem pe rând. Nu prea avem voie, obligația nostră e pur decorativă și strictă. Dar și noi furăm timp, furăm cum putem de la patron. Eminența locului e Florian Sim., îmbrăcat mereu în portocaliu ca Mefisto (din Faust-ul nostru de la “Logos”). E un tip subtil împovărător, moral pernicios, pe care-l alegi pentru cel mult o chestie pentru care vii acolo, și te trezești legat de alte zeci și zeci de “propuneri de nerefuzat”. Tărâmul tinereții fără bătrânețe. Știm că discretul cancer al sejurului ne roade pe toți - rezidenți și invitați, sezonieri și angajați și oameni aflați la tratament, pe toți ne aservește încet, ca o injecție făcută fără s-o simți, ca o heroină - ne inoculează adicția. (Observ că trama visului și tema sunt foarte asemănătoare cu ale spectacolului pe care l-am văzut alaltăieri la “Odeon”, Refugiul - text splendid, scris de o americancă, Jennifer Haley, de citit neapărat. O lume virtuală adictivă. Deci e cumva și ăsta un vis rezidual.)
Azi-dimineață una dintre noi, Alina D. (colega mea de la teatru) - cea mai mică, răsfățata, reușise chiar mai devreme să-și găsească un loc bun și să profite, mic păianjen alintat. Așa că îl cară chiar și pe Mefisto - Sim. după ea, tocmai de sus, de la etaj unde ăsta își făcea procedurile până la noi în piscină. El îi cere milă cabotin, sunt om bătrân, zice, nu mă poți târî cum vrei tu una-două, hai sus, hai jos… Încep să simt apăsarea locului, trecerea timpului sau numai presiunea apei, sau pe toate deodată, fiindcă rotitoarea amețeală e aceeași pentru toate, sentimentele, emoțiile, senzațiile rămân pentru veșnicie nediferențiate, încasezi la fel că ți-e sete sau că ai băut prea mult, că puterea ți s-a scurs din corp sau că ai mâncat și ești sătul, că ți-e greață sau doar te simți perfect. Mă trezesc prost dispusă. Hai, zice cineva, că ți-am păstrat niște proceduri care-ți plac, pe x, pe y, pe z, locul e liber, locul e al tău.
Ceva nu e bine, gândesc eu cu tot ce sunt, adică fire, noduri, 01, 01, fractali și suflet - ascuns undeva în interfața asta care plutește în apă. Reflexul. Modulul. Nu mai vreau. Nu mai vreau să continui asta. Destul. Gata.
Mă trezesc. Am adormit spre dimineață și-am visat. Mi-e rău. Și deodată, cuvintele astea: Să-ți fie frică de emoțiile tale, să te ascunzi de ele e realitatea expresiei “ a te îngropa de viu”. Și începi să te sufoci. Nu lent, nu, ci brusc, imperios… Și nu e niciun chichirez în asta, nu te mai da mare.


Niciun comentariu: